József Attila
Poezii
alese / Válogatott
versek
Traduse
şi selectate de
Kocsis
Francisko
válogatásában
és tolmácsolásában
Pusztai Péter fotója: Síntalpakon |
Ediţie bilingvă / Kétnyelvű kiadás
Cuprins / Tartalom
József Attila - eseu de Kocsis Francisko esszéje
În cultura maghiară, József Attila a devenit sinonimul "poetului". Începând cu sfârşitul anilor '50, când tinerii declanşează o mișcare considerată neo-avangardistă, de desprindere de sub umbrela ideologică, cunoscută în Transilvania sub sintagma plastică de "revoluția sincerității" (ceea ce însemna redescoperirea limbajului simplu, "natural", neafectat, cu valenţe de comunicare dezinhibată), József Attila este ales drept spirit tutelar. Mai mult, ziua de naștere a poetului, 11 aprilie, a devenit ziua națională a poeziei. Poetul a fost confiscat oarecum justificat de regimul comunist și considerat un "port-drapel" al stângii, lucru care ar putea fi considerat - sigur, cu exagerarea de rigoare - chiar colacul de salvare, "scara lui Iacob", cum spune Méliusz József într-un poem inspirat. Este îndeobște cunoscut că poetul a fost o persoană dificilă, un spirit neliniștit, neconvențional, cu simpatii politice oscilante, poate și dintr-o nevoie imperioasă de integrare într-o comunitate cu convenții solide, previzibile, în care să se simtă ocrotit, apărat și acceptat. Exact această dorință l-a apropiat până la implicare de stânga (explicația simplă și reală este sentimentul de dragoste pentru cineva din acest mediu), perioadă în care creația sa a fost infuzată de ideologia clasei (câteva dintre poeziile cu această orientare stau mărturie), fapt care a înlesnit și motivat confiscarea de clasă de care vorbeam, mai mult, cu justificată mândrie, pentru că era o adevărată stea în raport cu ceilalți poeți de stânga. Faptul că poetul a fost adoptat de regim a fost până la urmă în favoarea lui, opera lui a circulat, a putut fi cunoscută, și nu numai cea convenabilă regimului. Aici trebuie să constatăm ascensiunea lui József Attila în ierarhia de valori impusă în anii postbelici și în conștiința publică. E o judecată riscantă pe care mi-o asum bazându-mă pe locul rezervat poetului de critica literară în timpul vieții și după dispariția sa, în cei câțiva ani premergători războiului.
Biografia lui József Attila este presărată cu momente marcante, ieșite din comun chiar din copilărie, care-i vor influenţa decisiv caracterul și afectivitatea. Viaţa și poezia sa par a fi un şir continuu de experimente, de tentative de a trăi, de a cunoaște și resimți în mod particular totul, cel al inadaptatului, pentru că el nu s-a simțit "acasă" nicăieri, niciodată. E posibil ca tocmai acest sentiment răscolitor să-l fi determinat să se arunce în mod irațional când în tabăra anarhiștilor, când în partidul comunist aflat în ilegalitate, când în pragul labilității psihice, în "noaptea conștiinței".
În comparație cu alți poeți, József Attila și-a descoperit devreme vocea proprie, fapt dovedit de poezii precum Cu inima curată, din 1925, sau expresionismul îndrăzneț și sugestiv din ciclul Medalioane (1927-28), continuând în acest stil, dar neevitând nici experimentele, în genul poeților de la Nyugat (Ady, Juhász Gyula sau Babits Mihály, acesta din urmă neagreat de poet) ori în poemele avangardiste care-l imită pe Kassák, toate constrânse totuși să intre în tiparul său inconfundabil. Dintre toți contemporanii, cel mai profund l-a influențat Kosztolányi Dezső prin exemplul personal, ca om și poet.
Primul studiu cuprinzător despre opera sa poetică a fost semnat de Fejtő Ferenc (în 1938) la puţină vreme de la sinucidere, acesta cunoscându-l îndeaproape pe poet, el încercând o etapizare a creației sale pornind de la titlurile volumelor, cu argumente care se bazează pe texte și teme, că opera lirică a acestuia nu reprezintă o evoluție lineară, ca niște zale de lanț, ci asemenea mișcării unui pendul.
Chiar dacă etapele de creație par estompat diferențiate, exceptând perioada de contaminare cu spiritul avangardei promovate de Kassák, când poemele în vers liber se revarsă în pagină aproape stihial, trebuie să ținem cont de celeritatea cu care se consumă aceste etape, poetul scriindu-și opera într-un interval de un deceniu și ceva, cei mai multi dintre comentatorii săi căzând de acord că se poate vorbi cel mult de două etape cu adevărat distincte, cea timpurie, adolescentină, cu o seamă de poezii care își trădează modelul (mai cu seamă Ady, Juhász Gyula, alți poeți remarcabili din preajma revistei Nyugat), și cea de maturitate, deși aceasta are două perioade de mare contrast, una în care scrie poemele "luptei de clasă" (strânse mai cu seamă în volumul Ruinează capitalul, nu te văicări - Döntsd a tőkét, ne siránkozz), care mai târziu vor servi drept argument regimului postbelic pentru a fi confiscat și transformat în poet oficial, lucru care se va transforma într-un beneficiu tardiv pentru József Attila, opera sa pătrunzând în manuale și instalându-se definitiv în conștiința unei întregi națiuni, această trambulină facilitând cunoașterea creației sale neinfluențate ideologic, și alta a unei febrile căutări de sine și de acceptare a destinului, un fel de resemnare orgolioasă. Unii comentatori sugerează că moartea prematură, conul de umbră în care intrase în ultima perioadă a vieții din pricina bolii, firea vulcanică, intempestivă, vindicativă, care i-a îndepărtat pe mulţi dintre prieteni, la care s-a adăugat și indiferenţa cu care a fost primit ultimul său volum, Mă doare foarte mult (Nagyon fáj), creaseră condițiile împingerii sale în plan secund, dacă nu chiar în uitare, însă redescoperirea poeziei sale erotice și sociale de către generația "revoluției sincerității" de după revoluția maghiară din 1956 îl propulsează în panteonul maghiar.
Fire dificilă, resimțea profund orice jignire, uneori până și propriile suspiciuni nefondate îi provocau reacții disproporționate, intrând în conflict cu unele dintre personalitățile influente ale literelor (cum ar fi Babits, primul care ne vine în minte, dar și Kassák Lajos), József Attila nu putea ocupa rolul de prim-plan cum o făcuseră anterior Petőfi sau Ady, cu care a devenit uzual să fie comparat. În primul rând pentru că se schimbaseră timpurile, viaţa literară și politică se aflau în faţa unor perspective tulburi, societatea era extrem de divizată și era aproape imposibil ca o individualitate, indiferent în ce domeniu, să împlinească așteptările unor grupuri mari și să-și poată asuma și păstra rolul de lider. Pe lângă această divizare, nici structura psiho-spirituală a poetului nu era potrivită pentru a ocupa acest loc în perioada interbelică, chiar dacă un poet de mare prestigiu precum Kosztolányi îl portretiza cu sinceră simpatie: "perseverent, delicat, arțăgos, uman, nervos, duios, serios și mucalit", în timp ce alții îl considerau excentric, înverșunat, confuz. Cu siguranță, avea din toate, și încă multe în plus. Toate îl făceau sclipitor. Poate tocmai această tulburătoare sumă de contradicții a făcut să se bucure de prietenia și protecția unor mari personalități din epocă, începând cu Juhász Gyula, care îi scrie prefața primului său volum, Szépség koldusa (Cerșetorul frumuseții), Hatvany Lajos, Ignotus, Kosztolányi Dezső și Móricz Zsigmond, dar şi congeneri precum Illyés Gyula, Fejtő Ferenc, Németh Andor, care îl considerau deja a fi unul dintre cei mai mari poeți interbelici.
Fejtő Ferenc își începe studiul cu o evocare a poetului recitând într-o transă aproape mistică o strofă populară: "Cine gornist vrea să fie/ face-n iad ucenicie,/ unde-nvaţă cum să sufle/ goarna suferinței duble" și afirmând că i se potrivește de parcă el ar fi scris-o, pentru care el, prin destin, are "acoperire", un iad deja străbătut, spunea "orgolios, serios, mucalit", din care răzbătea atât patosul romantic al "poetului blestemat", cât și obstinația rafinată a poetului baudelairean conștient de rostul său, căci asemenea lui Baudelaire sau Ady, avea un sentiment existențial profund tragic și pesimist, ca o necontenită coborâre în iad, însă nu oricum, în tăcere, cu buzele strânse, ci ca o colosală orchestră wagneriană, zgomotos și spectaculos în metaforă, în idei și îndrăzneală asociativă. Din poezia tinereții pare că s-a născut pentru a fi rapsodul peisajelor rurale, al satelor, al amurgurilor și al vietăților unui cadru idilic, în strofe curate, proaspete, primăvăratice - cum sesiza Németh Andor -, al unor desene cu rafinament nipon, a fost însă atras irezistibil spre marele oraș a cărui suburbie i-a retezat avântul. Poezia lui József Attila devine exemplul unui duel tragic, al unei confruntări inegale între sensibilitate și lume. Oricine ași dă seama că nu putea exista decât un singur final.
Această perioadă - Fejtő crede că în mod conștient - a fost a uceniciei în sensul cel mai concret cu putință al celui ce, "înainte de a-și încerca vocea proprie", exersează metodic, aplicat, autoimpus nu numai stilul epocii antice, ci și al maeștrilor în parte, însușindu-și prin imitație abilitatea, trucurile, secretele lor, învățând din greșelile și manierismul de care n-au fost scutiți nici ei. Ca și învățăceii vechilor gimnazii, a experimentat strofa antică, hexametri, însușindu-și concomitent cu forma "exterioară" și conținutul, concepția de viaţă a autorilor, tehnica analizei, înțelegerii și tratării sentimentelor, afectelor și consecințelor generate în plan psihic, dar și social. "Astfel, tema, patosul erotic al multor poezii, antitezele sunt adyene; în altă parte (Sacrilegium) se joacă cu un diabolic spirit baudelairean, dar știe și limbajul lui Kassák "... numai că el constrânge "la rimă asociațiile lui Kassák, iar la finalul straniului poem ne surprinde cu un blând realism prerafaelit: O, prieteni, de șapte zile n-am mâncat (De șapte zile)" (Fejtő). Numeroasele poeme în vers liber sunt aproape exclusiv din această perioadă, și dacă le comparăm cu patosul curat, dar rigid și frecvent inexpresiv al poeziilor proletare ale celui calchiat, constatăm că ucenicul îl sancționează cu o lecție aspră pe lider. Dar vocile, stilurile imitate ale unor Juhász Gyula, Tóth Árpád, Ady, Baudelaire, Kassák se estompează rapid, textul se metamorfozează și apar poemele din care "strigă sau ne vorbește József Attila", apare accentul propriu, inconfundabil, jocul de idei, asociațiile proaspete, delicatețea naivă, jucată, apoi vocea aspră, decisă din poemele de mai târziu, urmate de tentația predicției și uneori a judecății morale. Este perioada când pătrunde în versuri sarcasmul și cinismul crud, necruțător mai ales cu sine, dar nici ceilalți nu primesc indulgențe. Cu cât se adună mai multe decepții în urmă, expresia devine cu atât mai tăioasă, viaţa autorului cu atât mai dificilă; cu cât problemele sporesc, versul prinde alură hieratică de sfânt, fără podoabe, dar cu lumină lăuntrică.
Aceasta este perioada de cea mai mare elongație a liricii sale; și tot acum putem decela deja primele semne ale resemnării, una instalată profund, surprinzătoare parcă și pentru poet din moment ce repetă de trei ori același vers într-o poezie scurtă, nevenindu-i să creadă că e "senin și tăcut", deși înțelegem din restul versurilor că nici pe departe nu-i vorba de seninătate, ci de amărăciune, sentimentul care revine mereu, cu o seamă de nuanțe, în toate poemele ulterioare, construite pe o ambiguă ambivalentă a trăirilor. Pesimismul și suferința transformă zâmbetul de altădată în crispare.
Va mai exista o ultimă perioadă scurtă de recâștigare a speranței, datorită sentimentului erotic, dar de data aceasta temperată de o luciditate cobitoare. Acest sentiment e lipsit de aripi, este teluric și are tonuri de o gravitate care sugerează recele sepulcral, pare doar o reflexie, nu un foc pârjolitor. În ultimele poezii răzbate un cinism care dă frisoane, creațiile din Mă doare foarte tare (Nagyon fáj) sunt "țipătul unui om căzut și fragil, zbaterea, terapia, veninul, furia, calmarea, scâncetul, autoanaliza sa. Psihanaliza îi îndreaptă atenția spre infantilismul său, îi dezvăluie că acolo, în condiția sa de orfan și chiar mai înainte trebuie să caute cauza încâlcitelor sale probleme... Acesta e József Attila: un vagabond chaplinian, un copil orfan rătăcit. Poezia devine sobră, jocul s-a terminat, melodia nu mai servește decât textul. Sunt puține comparații, epitete, imagini, dar cele existente sunt memorabile" (Fejtő). Cu La Dunăre, Urare de bun venit lui Thomas Mann pune piatra de temelie a unui stil care n-a mai avut vreme să strălucească dincolo de câteva poeme de tonalitate gravă, meditativă, calmă, responsabilă, matură, obiectivată.
Poezia lui József Attila dezvăluie un stilist de mare anvergură, capabil de imagini complexe revelate prin metafore repetitive, combinate, generându-se unele din altele, accidentale în creațiile de adolescență, dar hotărâtoare în cele de deplină maturitate prin bogăția lor, atribuindu-i o amprentă stilistică inconfundabilă.
*
A magyar kultúrában József Attila egyenlő a Költő szinonimájával. Az ötvenes évek végétől kezdődően, amikor a fiatalok egy új avantgárdnak tartott mozgalmat indítottak, hogy kiszabaduljanak az ideológia palástja alól, mely mozgalmat érzékletesen "az őszinteség forradalmának" tituláltak (ez az egyszerű, "természetes", nem kényeskedő, közvetlen kommunikációra termett nyelvezet újra felfedezéséből állt), József Attila maga a követendő szellemi példakép. Mi több, a költő születésnapja, április 11-e a nemzeti költészet napjává vált. A költőt némileg jogosan sajátította ki a kommunista rendszer s a baloldal zászlóhordozójának tartotta, amit némi túlzással tulajdonképpen mentőövnek is tekinthetnénk, "Jákob létrájának", amiként Méliusz József egy ihletett versében megírta.. Közismert, hogy a költő kényelmetlen személyiség volt, nyugtalan, rendhagyó szellem, váltakozó politikai vonzódásokkal, talán éppen azért, mivel nagy szüksége volt tartós, belátható kötődésű közösségekhez csatlakozni, amely védelmezi, óvja és megbecsüli őt. Pontosan ez a szándék közelítette egész a csatlakozásig a baloldalhoz (a legegyszerűbb és legvalószerűbb magyarázatnak szerelmi kapcsolata tűnik e környezetből való személy iránt), s abban az időszakban alkotó munkásságát átitatta az osztályideológia (néhány ilyen szellemiségű verse a bizonyíték erre). Ez a tény megkönnyítette a már említett osztálykisajátítást, méghozzá jogos büszkeséggel, ugyanis a többi baloldali költőhöz képest az övé valóságos csúcsteljesítmény. Az a tény, hogy a költőt a rendszer felkarolta, végső soron a javára vált, hiszen művei közkézen forogtak, megismerhették, s nem csak azt a részét, ami a rendszernek tetsző volt. Itt kell keresnünk József Attila felfutását a világháború utáni értékhierarchiában és a köztudatban. Kockázatos ítélkezés után, de vállalom, arra az irodalomkritikai értékelésre alapozva, mellyel a költőt életében és a háború előtti, halála utáni néhány évben illették.
József Attila életrajza markáns, rendhagyó fordulatokban gazdag, már gyermekkorától kezdve, ami döntően befolyásolja jellemét és érzékenységét. Élete és költészete egy sor folyamatos tapasztalatnak tűnik, élet- és tudáspróbatételnek, amivel személyesen is mindent átél; ő maga alkalmazkodásra képtelen, mert soha sehol nem érezte "otthon" magát. Meglehet, hogy ez a felkavaró érzelem befolyásolta abban, hogy vakon belevesse magát hol az anarchisták, hol az illegalitásban tevékenykedő kommunista párt táborába, hol meg a lelki labilitásba, az "öntudat éjszakájába".
Összehasonlítva más költőkkel, József Attila korán rátalált saját hangjára, amit a Tiszta szívvel című verse (1924-ből) is igazol, akárcsak a Medáliák merész és kifejező expresszionizmusa (1927-28), majd ezt a stílust folytatva, ám belekóstolva a Nyugat költőinek kísérleteibe is (Adyról, Juhász Gyuláról vagy Babits Mihályról van szó, bár ez utóbbiért költőnk nem kimondottan rajong), Kassákra emlékeztető avantgárd költészete, amelyek végül mégis egyetlen, őrá jellemző mederben egyesülnek. Valamennyi kortársa közül a legmélyebben Kosztolányi Dezső személyes emberi és költői példája hatott rá.
Költői művéről az első átfogó elemzést Fejtő Ferenc végezte el (1938-ban), kevéssel a költő öngyilkossága után. Közeli ismerőse lévén József Attilának, szakaszolni próbálta annak munkásságát; köteteinek címéből indult ki, szövegeire és témáira támaszkodó érveléssel, állítván, hogy e lírai munkásság nem lineáris fejlődés eredménye, nem egy páncéling szemeinek összekapcsolódását idézi, hanem egyfajta ingamozgást.
Még ha alkotó korszakai közti különbségek össze is mosódnak, kivéve azt az időszakot, amikor a Kassák-féle avantgárd hatása alatt áll, mikor szabadversben írt sorai már-már szervezetlenül ömlenek a papírra, figyelembe kell vennünk azt a fürgeséget, amivel ezek a korszakok kifutják magukat. A költő alig egy évtized és néhány év alatt alkotja meg költői művét, valamennyi értékelője megegyezik abban, hogy legtöbb két elkülöníthető korszakról beszélhetünk esetében: a korai, kamaszkori periódusról, egy sor olyan verssel, melyek a mintákról árulkodnak (főként Ady és Juhász Gyula, illetve a Nyugat körének remek költői), és egy felnőttkori periódusról, amelynek szintén van két élesen elkülöníthető korszaka; az egyikben írja nagy "osztályharcos" verseit (amelyek főként a Döntsd a tőkét, ne siránkozz című kötetében láttak napvilágot), s amely később ürügyül szolgál a háború utáni rendszernek, hogy kisajátítsa a költőt és hivatalosítsa munkásságát, ami kétes hasznot hoz majd József Attilának, mert műve véglegesen bevonul a tankönyvekbe és egy nemzet lelkiismeretébe, mindez pedig jó ugródeszka, hogy ideológiától mentes költészetét is megismerjék; a másik korszak a lázas én-keresésé, a sors felvállalásáé, egyfajta gőgös beletörődésé. Egyes elemzők azt sugallják, hogy a korai halál, az utolsó években életére árnyékot vető betegség, lobbanékony, követelőző, fékezhetetlen természete, ami sok barátjától eltávolította, amihez hozzájárult az a közöny, amivel utolsó kötetét, a Nagyon fájt fogadták, némileg a második vonalba - ha nem már-már a feledésbe - taszították, ám erotikus és társadalmi költészetének újra felfedezése az 1956-os magyar forradalom utáni "őszinteség forradalma" által a magyar panteonba helyezi.
Kényelmetlen természete, érzékenysége bármilyen apró sértésre, néha alaptalanul is, aránytalanul heves reakciókat váltottak ki belőle, konfliktusba került az irodalmi élet egyes befolyásos személyiségeivel (mindenek előtt Babitsra gondolunk, de Kassák Lajos is közéjük tartozott), ezért nem kerülhetett az élvonalban, ahogy az korábban Petőfivel vagy Adyval megtörtént, akikkel rendszerint összehasonlítják. Először is, megváltoztak az idők, a politikai és az irodalmi élet előtt zavaros távlatok álltak, a társadalom rendkívül megosztott volt és szinte teljes képtelenségnek tűnt, hogy egyetlen személy, bármilyen területen is megfeleljen nagyszámú embercsoport elvárásainak, vezető szerepet vállalhasson. E megosztottságon túl, a költő lelki felépítése sem volt megfelelő ahhoz, hogy a két világháború között ilyen szerephez jusson, még akkor sem, ha az olyan nagy tekintélyű költő, mint Kosztolányi Dezső őszinte rokonszenvvel vélekedik róla, miközben mások excentrikusnak, zavarosnak, hevesnek tartják. Minden bizonnyal, mindenből volt benne valami, sőt még sok egyéb is. De valahogy sziporkázni tudott az egésztől. Lehet, hogy éppen e a nagyszámú ellentmondásnak köszönhette egyes két háború közötti nagy személyiségek barátságát és pártfogását, kezdve Juhász Gyulával, aki első kötetéhez, a Szépség koldusához írt előszót, s folytatva Hatvany Lajossal, Ignotusszal, Kosztolányi Dezsővel és Móricz Zsigmonddal, de az olyan nemzedéktársakkal is, mint Illyés Gyula, Fejtő Ferenc, Németh Andor, akik József Attilát a korszak egyik legnagyobb költőjének tekintették.
Fejtő Ferenc azzal indítja tanulmányát, hogy egyik népszerű versének soraival idézi meg a költőt: "Aki dudás akar lenni / pokolra kell annak menni / ott kell annak megtanulni / hogyan kell a dudát fújni.", s azt állította, hogy tökéletesen illik rája, mintha róla írták volna, sorsa folytán van tehát "fedezete" rá, egy már megjárt pokolé, mondta ezt "ártatlanul, hetykén, vidáman", amelyből kitetszett egyrészt az "átkozott költő" romantikus pátosza, mind a baudelairei költő rafinált csökönyössége, aki tudatában van elhivatottságának, hiszen Baudelaire-hez vagy Adyhoz hasonlóan mélységesen tragikus és pesszimista életérzés jellemezte, mintha folyamatosan a pokolba ereszkedne, s nem is akárhogyan, nem némán, összeszorított szájjal, hanem mint egy nagyszerű wagneri zenekar, metaforáktól és eszméktől, merész asszociációktól hangosan és látványosan. Az ifjúkori kötészetéből az derül ki, mintha csak a vidéki, falusi, alkonyi táj és az élőlények énekesének született volna egy idilli, tiszta, friss, tavaszias strófákból építkező keretbe - ahogyan azt Németh Andor látta - japán finomságú rajzokba ágyazva, csakhogy menthetetlenül a nagy város vonzásába került, amelynek külvárosa visszafogott a lendületéből. József Attila költészete egy tragikus párbajt, az érzékenység és a világ közötti egyenlőtlen küzdelmét példázza. Bárki beláthatja, hogy csakis egyfajta vég következhet be.
Fejtő úgy látja, hogy ez a korszak tudatosan is az inaskodás ideje a szó lehetséges legszorosabb értelmében annak számára, aki mielőtt kipróbálná saját hangját, módszeresen, alkalmazottan, önszántából gyakorolja nem csupán az antik korok stílusát, hanem egyenként a mesterekét is, utánzásaival elsajátítva ügyes fordulataikat, trükkjeiket, titkaikat, tanulva hibáikból és modorosságukból, ami őket sem kerülte el. Akár az egykori gimnáziumok tanoncai, kikísérletezte az antik strófát, a hexametert, a külső formával párhuzamosan elsajátítva a tartalmat is, a szerzők életfelfogását, az elemzés, az érzelmek megértésének és kezelésének technikáját, a generált hatások és következmények lelki és társadalmi hatásait. Így aztán "sok versének témája, szerelmi pátosza, kontrasztkezelése ilyenformán adys; másutt (Sacrilegium) a baudelaire-i sátánsággal kacérkodik, de kassákosan is tud...", csakhogy "ő rímbe szedi Kassák asszociációit, s a fura vers végén preraffaelitamód jámbor realizmussal hökkent meg: Ó, barátaim, hét napja nem ettem. (Hét napja)" (Fejtő) Számos szabadverse ebből a korszakból való, s ha összevetjük őket a példakép proletárverseinek merev, sokszor kifejezés nélküli, tiszta pátoszával, azt látjuk, hogy az inas csattanós leckét ad mesterének. De Juhász Gyula, Tóth Árpád, Ady, Baudelaire, Kassák Lajos hangvételét, stílusát utánzás hamar elhalványul és megjelennek azok a versek, amelyek mélyéről József Attila szól vagy kiált. megjelenik az összetéveszthetetlen, saját hangsúly, az eszmei játék, a friss képzettársítások, a naiv, megjátszott gyöngédség, majd az érdes, határozott hang a későbbi verseiben, amelyhez olykor erkölcsi ítélkezése és prédikációja is társul. Ez az az szakasz, amikor verseiben megjelenik a szarkazmus és a nyers, mindenek előtt magával kíméletlenül bánó cinizmus, de azért másoknak sem kegyelmez. Minél több a kiábrándulás, annál élesebb a fogalmazás, s a költő élete még nehezebb; minél sűrűbb a nehézségek bokra, a verset beragyogja a dísztelen, belülről felragyogó szentséges fény.
Ez költészetének legnagyobb távlatú korszaka, s ekkor tapasztalhatjuk a lemondás mélységesen berögződő első jelet, ami a költőt is meglepetésszerűen éri, s háromszor is megismétli egyetlen rövid versén belül ama pár szót, amelyek előtt hitetlenül áll: "Derüs vagyok és hallgatag", a versből ugyanis egyáltalán nem a derű árad, hanem a keserűség, az az érzelem, amely mindegyre visszatér nála, különböző árnyalatokban, valamennyi későbbi versében, amelyek az élmények többértelműségére épülnek. A borúlátás és a szenvedés mosolyát fintorrá torzítja.
Ráköszönt még egy utolsó, rövid időszak, amikor szerelmi érzéseinek köszönhetően visszanyeri a reménykedést, ezúttal azonban előrelátó józansággal keverve. Ez az érzelmi állapot nem jelent szárnyalást, földhözragadt s árnyalataiban csillagászati hűvösséggel párosul, inkább gondolat, mint emésztő tűz. Utolsó verseiből hátborzongató cinizmus árad, "a Nagyon fáj egy megnyomott és veszendő ember sikolya, kapálózása, terápiája, mérge, dühöngése, csitulása, felsírása, önelemzése, betegségértelmezése. A pszichoanalízis fordította figyelmét a gyermekségére, hogy ott, az árvaságban, s még előbb keresse szövevényes bajának okát... Ez József Attila maga: a chaplinesen őgyelgő, eltévedt árva gyerek. A verse most puritánosul, a játéknak vége van, a dallam már csak a szöveget szolgálja. A hasonlat, a jelző, a kép kevés, de ami van, feledhetetlen." (Fejtő) A Dunánál, Thomas Mann üdvözlése című verseivel olyan stílus teremt, amely néhány súlyosan gondolati, nyugalmas, felelős, érett és objektív versét leszámítva már nem sok termést hoz.
József Attila költészete nagy formátumú stílusművészről árulkodik, aki képes összetett, jellemző képeket, ismételt, egymásból építkező metaforákat elővarázsolni, amelyek kamaszkori alkotásaiban ösztönszerűek, de beérése után gazdagságukban meghatározóak és összetéveszthetetlenek.
Kocsis
Francisko
(trad. Cseke Gábor ford.)
Unde
e căsuţa, de puţini umblată?
Unde mă-ndrăgesc, unde toţi
m-aşteaptă,
Pe mine m-aşteaptă.
Încotro
să merg? Spre stânga ori spre dreapta?
Sus se află stele, îmi
atrag privirea,
Stele cu lucirea.
Unde
licăr nu-i - într-acolo voi porni,
Cu-adevărat pe mine-acolo m-or
iubi,
Acolo m-or iubi.
24 septembrie 1921
Hol van
az a kis ház, hol kevesen járnak?
És ahol szeretnek, és csak reám
várnak,
És csak reám várnak.
Merrefelé
menjek? Balra-e vagy jobbra?
Fönn csillagok vannak, fölnézek
azokra,
Fénylő csillagokra.
Merre nincs
csillagfény - arra fogok menni,
Ott fognak igazán engemet
szeretni,
Igazán szeretni.
1921. szept. 24.
În
vis îmi aparţii
(Álmomban enyém vagy)
Fericirea
noastră s-a cuibărit tăcută
Şi muţi eram şi noi în liniştea plină
de mister.
Fericită pâlpâia şi flacăra sobei noastre,
Iubirea
ne-a pârjolit buzele până s-au uscat.
Nici ceasornicul grav nu
ticăia
Şi s-au cutremurat atunci mândrele, albele ziduri...
În
vis, întotdeauna eşti a mea cu totul.
Şi uneori cred şi treaz că
te-am sărutat.
Prima jumătate a anului 1922
A
boldogságunk némán meghúzódott
És mi is hallgattunk a titkolódzó
csöndben.
Kályhánk lángja is örömmel lobogott
S ajkunkat a
szerelem szárazra perzselte.
A komoly falióra se mormogott
S
meghökkentek akkor a büszke, fehér falak...
Álomban
mindig egészen enyém vagy.
S hiszem fönn is néha, hogy
megcsókoltalak.
1922 első fele
Rugă
amară
(Keserű nekifohászkodás)
Sunt
aici, vino să mă vezi, Doamne -
În faţa ta nu-s cuprins de
paloare.
Ia-ndărăt
ce mi-ai dat - e neatins!
Doar m-amăgesc în Numele tău prins.
Tu
eşti puternic: ce gândeşti - există,
Mie nesiguranţa mi-e
suferinţă.
Ori
nici nu mi-ai dat - doar eu cred, nebunul,
Că strugurii vieţii-şi
storc pe buze mustul.
Deci
nu cred, Doamne, nu te supăra,
Dar sute de-ndoieli trag în urma
mea.
lubeşte-mă
cum doar Tu eşti în stare,
Ca o zăpadă topită de Soare.
Ori
bate-mă, orice, numai să-ţi pese,
Nu-ţi cer milă, clemenţe
ne-nţelese.
Iti
dau şi sângele, de-l vrei, nu-i bai.
- Dar ce straniu-i că Tu nici
sânge n-ai!
Mă
cunoşti bine, îmi ştii şi destinul,
Dar ia-ţi înapoi harul,
divinul.
Sau
de ce m-ai cioplit Om, dacă
Divina-nţelepciune mi-a dat frică?!
Ştiu,
în faţa ta nu-s prins de paloare -
Sunt aici, vino să mă vezi,
Doamne!
iulie 1922
Gyere
Úristen, nézd meg, itt vagyok -
Tudom
előtted el nem sáppadok.
Azt, amit
adtál - megvan épen -
vedd el!
'sz csak hitegettem magam a Neveddel.
Te oly erős
vagy, gondolsz egyet s van,
De nékem kínos a bizonytalan.
Vagy nem is
adtál, én véltem bolondul,
Hogy számon élet -
szöllő mustja csordul.
Ne haragudj
hát, Isten, nem hiszek,
De nyakamban száz kétséget viszek.
Szeress
nagyon, hogyan, tudod Te jól azt,
Mint Nap havat, amit magába
olvaszt.
Vagy üss
agyon hát, csak törődj velem
S én nem kérdem, hogy nincs-e
kegyelem.
Odaadom a
vérem is, ha kéred.
- Mily furcsa az,
hogy Néked nincs is véred.
Te jól tudsz
engem, sorsom is tudod,
De vedd el tőlem a talentumod.
Ó szörnyű
Isten, látogass meg engem!
Jóságod úgyis mindhiába lestem.
Tudom,
előtted el nem sáppadok,
Gyere Úristen, nézz meg, itt vagyok.
1922. júl.
Psalm
liniştit de seară
(Csöndes estéli zsoltár)
O,
Doamne, nu-s în stare să-ţi torn în rime măreţia.
Psalmul mi-l
rostesc cu neafectată gură.
Dar dacă nu vrei, nu-mi asculta
cuvântul.
Ştiu
că înverzeşte iarba, dar nu înţeleg de ce şi pentru cine
înverzeşte.
Simt că iubesc, dar nu ştiu gura cui o va arde gura
mea.
Aud că suflă vântul, dar nu ştiu de ce bate când eu sunt
trist.
Dar nu deveni atent la cuvântul meu, dacă Ţie nu-ţi place.
Acum
aş vrea numai să-Ţi spun simplu, primitiv, că mă aflu şi eu aici şi
te admir, dar nu te înţeleg.
Pentru că tu nu ai nevoie de
admiraţia noastră şi nici de psalm.
Pentru că-i posibil ca
zgomotoasele şi eternele rugi să-ţi supere urechea.
Pentru că nici
nu ştim altceva decât să ne rugăm, să ne umilim, să cerem.
Îţi
sunt un simplu sclav, pe care-l poţi dărui chiar şi
Iadului.
Stăpânirea ta e nelimitată şi eşti măreţ şi puternic şi
veşnic.
O, Doamne, pe mine cu infimul mine însumi dăruieşte-mă.
Dar dacă nu vrei, nu-mi asculta cuvântul.
iulie-august 1922
Ó, Uram,
nem birom rímbe kovácsolni dicsőségedet.
Egyszerű ajakkal mondom
zsoltáromat.
De ha nem akarod, ne hallgasd meg szavam.
Tudom, hogy
zöldel a fű, de nem értem minek zöldel, meg kinek zöldel.
Érzem,
hogy szeretek, de nem tudom, kinek a száját fogja megégetni a
szám.
Hallom, hogy fú a szél, de nem tudom, minek fú, mikor én
szomorú vagyok.
De ne figyelmezz szavamra, ha nem tetszik Neked.
Csak
egyszerűen, primitíven szeretném most Neked elmondani, hogy én is
vagyok és itt vagyok és csodállak, de nem értelek.
Mert Neked
nincs szükséged a mi csudálásunkra, meg zsoltárolásunkra.
Mert
sértik füledet talán a zajos és örökös könyörgések.
Mert mást se
tudunk, csak könyörögni, meg alázkodni, meg kérni.
Egyszerű
rabszolgád vagyok, akit odaajándékozhatsz a Pokolnak is.
Határtalan
a birodalmad és hatalmas vagy meg erős, meg örök.
Ó, Uram,
ajándékozz meg csekélyke magammal engem.
De ha nem akarod, ne hallgasd meg szavam.
1922. júl.-aug.
Mai
jos de Seghedin
(Szeged alatt)
cu drag, pentru dr. Espersit János
În
această seară de vară, Tisa
Şopteşte tristeţi vechi,
melancolii.
Soarele-apune, colorând magistral
Zarea; mă-nvăluie
copacul nopţii.
M-acoperă
şi-mi mângâie chipul
Frunzişul, flori nu se deschid în el.
Dar
mi-acoperă-n tăcere patul
De mă culc şi eu - trist învăţăcel.
Un
vechi poem se deşteaptă-n mine,
Din inimă-i răspund ecouri
înrudite.
- De ce trebuie să-mi torn jalea-n rime?
Sufletul
mi-e străpuns de-un frison mut:
Pe solitarul Juhász
Gyula, în fine,
Pe tristul poet aş vrea să-l salut.
14 august 1922
Fogadja
Espersit János dr. szeretettel
Tiszánk, ifjú
folyónk, e nyári estén
Halkan susogja régi bánatunk.
A Nap
bucsúzik. Tört örömre festvén
A messzit; és az Éjfa rám borul.
Reám borul s
arcom simítja lágyan
Hűs lombja, rajta nem terem virág,
De
béborítja csöndbe síri ágyam,
Ha majd lefekszem, én is -
bús diák.
Öreg, borús
vers kél borongva bennem,
Rokon hang zendül vissza rá szivemben.
-
Mért is kell búmat rímbe önteni?
Lelkemen most
halk remegés fut át:
Szeretném szépen felköszönteni
Magányos,
árva, bús Juhász Gyulát.
1922. aug. 14.
Jalea-i
poştaş cenuşiu şi mut,
Cu ochi albaştri, faţă trasă,
Geanta
atârnă pe umăr,
Haina-i neagră şi cam roasă.
Îi
bate-n piept un vechi tic-tac,
Se furişează pe drum temător,
Se
lipeşte de pereţi şi
Dispare-n nişa porţilor.
Apoi bate. Aduce carte.
aug-sept. 1922
A bánat
szürke, néma postás,
Sovány az arca, szeme kék,
Keskeny
válláról táska lóg le,
Köntöse ócska, meg setét.
Mellében
olcsó tik-tak lüktet,
Az utcán félénken suhan,
Odasimúl a
házfalakhoz
És eltünik a kapuban.
Aztán kopogtat. Levelet hoz.
1922. aug.-szept.
(Pe
tine te plâng...)
(Téged siratlak...)
Pe
tine te plâng, nobil bocitor.
Nici Dumnezeu nu se mai
uită-napoi
Şi ninge peste cătune, ninge-n toi,
O, Ady, ninge pe
maghiarul Ogor.
Nici
Dumnezeu nu se mai uită-napoi,
Iar eu nu pot striga: hei-hei!
ahei!
Deşi aş striga, dar vai, doar horcăieli
Îmi ies din gâtul
strâns de-orori.
Iar
eu nu pot striga: hei-hei! ahei!
Deşi nicicând n-am comis mari
păcate:
în Pustă, zac încremenit pe spate
Şi-mi cad pe
inima-ngheţată fulgi grei.
Sfârşitul anului 1922
Téged
siratlak, büszke sirató.
Az Isten sem néz többé immár hátra
És
hull a rokkant, tömzsi kis tanyákra,
Ó Ady, a magyar Ugarra hull a
hó.
Az Isten sem
néz többé immár hátra
S én nem tudok kiáltni: hejh! hahó!
Pedig
kiáltnék s jaj, csak elfuló
Keserves hörgés - az torkomra hágna.
Én nem tudok
kiáltni: hejh! hahó!
Pedig nagy vétket én sosem vétettem:
Fekszem
hanyatt a Pusztán megdermedten
S fagyott, fehér szivemre hull a
hó.
1922 vége
Pasul
lui Dumnezeu
(Istenjárás)
Pe
noi Domnul tare ne-ndrăgeşte,
Ne vede-n fiece zi de
calendar.
Greu, cumplit de greu îi este pasul,
Crapă una-două
inimi de maghiar.
Domnul
umblă-n cer, să stăm liniştiţi.
Cineva cântă triste melodii.
Ştiu
cine-i - El e, El fredonează,
Cântă undeva-n străfundul inimii.
Precum
clopotul glasu-i răsună,
Ochiu-i orb, calcă totul în picioare.
-
Iubeşte-ne, Doamne, dar du-te-acum,
Praznicul nu-i clipă
veselitoare.
Pe
noi Domnul tare ne-ndrăgeşte,
Ne vede-n fiece zi de
calendar.
Greu, cumplit de greu îi este pasul,
Crapă câteva
inimi de maghiar.
Sfârşitul anului 1922
Az
Úristen minket nagyon szeret,
Minket mindennap látogat.
Nehéz,
kegyetlen-nehéz a lába
S egy-két magyar szív néha megszakad.
Istenjárás
van, csöndesek legyünk.
Valaki bús dalokat dalol.
Tudom kicsoda
- Ő az, énekel,
Csak énekelget bennünk valahol.
Hangja úgy
búg, mint a nagy harangé,
Szeme vak, mindent eltipor.
- Úristen
szeress, de eredj innen,
Vendégre nem vár víg halotti tor.
Az Úristen
minket nagyon szeret,
Minket mindennap látogat.
Nehéz,
kegyetlen-nehéz a lába
S egy-két magyar szív néha megszakad.
1922 vége
Goală,
doarme cetatea. Sala răsună, mă gâtuie
singurătatea. Între stâlpi
poleiţi atârnă şuie
Pe pereţi chipuri negre, vechi, de bătrâni
comandanţi viteji.
Iar cetatea-i pustie. Doar pereţii albi şi muţi
stau treji.
Comori,
aur şi scump argint. Năluci stăpâne pe grămezi,
(Inima-i cetatea),
dorinţi ard pe catafalc de monezi.
Iatac superb sub un baldachin
de panglici de mătasă.
Păzit de-o zeiţă cu zâmbetul împietrit pe
faţă.
Stau
întinse-acolo şi covoare moi, groase, bogate,
Sărmane cadavre
uitate-n câmpul nins, îngropate.
În curte, fântână cu apă-n adânc,
luciu-i orbeşte -
Pustie, cetatea doarme somn de mort. Ademeneşte.
Prima jumătate a anului 1922
Alszik a
vár, elhagyatott. Kong a terem, fojt a magány.
Porbelepett
ó-aranyos oszlopi közt lóg a falán
Sok fekete, ódon, öreg hősi
vezér, ősi alak
Képe s a vár elhagyatott. Állnak az ősz, néma
falak.
Kincs, arany
és drága ezüst. Szellemeké mind e halom
(Szívem e vár.) s alvad a
bor, izzik a Vágy ravatalon.
Mennyezetes,
szép nyoszolya, rajt' a selyem csókra terül.
Őrzi merev
isteni nő, friss mosolya is merevül.
Nesztelenűl
dús, puha, lágy szőnyegek is fekszenek ott,
Mint a mezőn
elfeledett, hóbefedett, árva halott.
Udvaron egy mélyvizü kút,
rátüz a Nap, habja vakít
S alszik a vár, elhagyatott, mint a
halott. Vár valakit.
1922 első fele
Mamă,
tu deja eşti nemărginirea
Şi nu te-agiţi că iar n-avem pâine,
Nu
păleşti de-i rea ziua de mâine,
De ţipă-n copilul tău durerea.
Mamă,
care eşti tăcutul nesfârşit
Şi ochii-ţi tulburi nu scaldă
copilul,
O, să nu simţi pumnul de plumb, chinul -
De aia-mi
vâjâie creierul zdrobit.
Mamă,
viaţa nu face-un codru de pâine!
Dar am credinţă şi ţel pentru
mâine:
Nici un copil să nu ţipe după bani
Şi
să poată plânge la moartea mamei.
Şi să nu-i pună capac
suferinţei
Banii.
19 ianuarie 1923
Anyám, ki
már a messzi végtelen vagy
S nem gyötrődöl, hogy nincs kenyér
megint,
Nem sáppadsz el, ha szűkös este int,
Hogy kis rikkancs
fiad vérébe jajgat.
Anyám, ki már
a néma végtelen vagy
S borús szemed fiadra nem tekint,
Ó meg ne
lásd az ólom-öklü Kínt -
Miatta zúg e tört, betegre vert agy.
Anyám,
falatkenyért sem ér az élet!
De nagy hitem van s szép jövőnek
élek:
Ne orditson pénzért gyerektorok
S tudjon
zokogni anyja temetésén.
S ne rúgjon még az Ember szenvedésén
A
Pénz.
1923. jan. 19.
Zic
în locul lui Ady Endre
(Ady Endre helyett mondom)
Mie
nu mi-e pâine plânsul.
Dumnezeu mi-a bătut neamul -
Acum m-apuc
eu şi batu-l.
Poate
livida buză-a Rugii,
De Ţipătul pe-acolo scapu-l.
Iar
de nu-mi ţipă leşul-neamul,
Până-1 nimicesc tot batu-l.
17 februarie 1923
A sírás
nekem nem kenyerem.
Az Úr megverte kushadt fajtám -
Most
nekilátok s én verem.
Talán az Ima
sáppad ajkán,
Ha az Üvöltés ott terem.
S ha föl nem
üvölt hulla-fajtám,
Addig verem, mig szétverem.
1923. febr. 17.
Ca
un fecior sălbatic, beat, pe care
la templu-l mână satanice
vinuri,
infam chicotind către Fecioară,
dorinţa-mbrăţişării îi
dă ghesuri
că
se-nfioară şi Pruncul pe braţ
de cum îşi roteşte ochii injectaţi
-
când eşti departe, aşa-mi văd dorinţa
gonind spre tine cu
paşi împiedicaţi.
Nu
mă urî totuşi, Madonă, acum
tristeţi mă vânează şi urlă
precum
turbata gloată dacă aude
de
sacrilegiu, vrând pedepse crude.
Ştiu că mă vor lapida fără
milă.
Numai să mă ierţi Sfântă Copilă.
23 februarie 1923
Mint vad,
részeg legény, kit mámorában
templomba visznek ördöngös borok
s
kurjongatván a Szűzhöz ott galádan,
felé ölelni vágyva kujtorog,
hogy megremeg
a Gyermek is karjában,
midőn a szeme véresen forog -
hogy
távol vagy, ilyennek látom vágyam,
így motyog feléd és így
tántorog.
Madonna-lélek,
ó, azért ne vess meg,
hisz engemet, halálra, már keresnek
a
bánatok, mint bősz tömeg, ha lát
szentségtörést,
vad bosszuért kiált.
Tudom, hogy engem durván megköveznek.
Csak
te megadd a Szűz bocsánatát.
1923. febr. 23
Îmi
înmoi pana-n cerneală
Şi pe mine-n cer-sineală.
Clopotul
în dungă-1 trag
Bietul cap mi-1 bat de prag.
Cine
să vadă că deja se-arată
Promisele drumuri pe limba scoasă,
Că
nimic nu-i în zadar şi că întregul
N-a deraiat pe venele smulse ca
trenul,
C-ar vrea şi şobolanul să fie cristal
Că firimitura
urăşte fărâma venal,
Că şinele ţi-l descoperi curat în altul,
Că-n
goana nebună se ascunde calmul,
Că de la suflarea noastră iau
casele foc,
Dar le stropim cu apa regretului pe loc,
Că-n
oamenii sărmani podurile-au explodat?!
O, prieteni, de şapte zile n-am mâncat.
mai 1924
Tintába
mártom tollamat
És tiszta, kék égbe magamat.
Félrerángatom
a harangkötelet,
Falbaverdesem szegény fejemet.
Ki látja meg,
hogy már látszanak
Kilógó nyelvünkön az igért utak,
Hogy
nincsen hiába semmi és a minden
Nem siklott ki föltépett
ereinken,
Hogy kristály szeretne lenni a patkány is
S a
darabkább utálja már a darabkát is,
Hogy magadat tisztán találod
meg másban
És nyugalom van a szükséges rohanásban,
Hogy
leheletünktől kigyúlnak a házak,
És engesztelő vízzel már
locsolgatnának,
Hogy hidak robbannak a szegényemberekben?!
Ó, barátaim, hét napja nem ettem.
1924. máj.
Într-adevăr,
seara petalele se închid.
Nici n-am vrut să te sărut,
Ci doar
să te simt lângă mine un pic,
Cum îşi doreşte pruncul mama.
Părul
sălbatic se uneşte cu ramul altoit,
Şi eu sunt mai bun de când
m-ai altoit cu săruturi,
Draga mea,
Şi sunt şi mai frumos, cum
e noaptea
De la noianul de stele.
Eşti
caldă: vânt vernal aducător de ploi,
Care-i învaţă pe copii de-a
prinselea
Şi trezeşte iarba din noroaie.
De mult te-a aşteptat
pădurea stufoasă a pieptului
Unde se-nfruntau cete de patimi cu
trofee de coarne.
Şi acum, iată,
Pasc în pace crinii cuvintelor
tale
Şi micsandrele.
Căci
ai venit, pentru că trebuia să vii,
Draga mea.
Încă-i
întuneric,
Nu ni se vede nici răsuflarea,
Dar florile de gheaţă
deja lucesc pe geam,
Afară se crapă de ziuă
Şi eu încă vorbesc
săruturi.
28 ianuarie 1924
Bizony a
szirmok összeborulnak este.
Nem akartalak megcsókolni se,
Csak
hogy kicsit itt érezzelek mellettem,
Mint kisgyerek az
édesanyját.
A vackorfa a beojtott ággal összenő,
Én is jobb
vagyok, hogy beojtottál csókjaiddal,
Én kedvesem,
És szebb is
vagyok, miként az éjszaka
A számlálhatatlan csillagoktól.
Meleg vagy:
esőt hozó tavaszi szél,
Mely fogócskára tanítja a gyerekeket
És
fölkelti a sáros füveket.
Régóta várt mellem bozontos
rengetegje,
Hol éhesen meg félfagyottan
Indulatok aggancsos
csapata öklelődött
És most, íme,
Békén legelgeti
liliomszavaidat
Meg a violákat.
Mert
megjöttél, hisz meg kellett jönnöd,
Én kedvesem.
Még sötét
van,
Leheletünk se látszik,
De ablakunkon ragyognak már a
jégvirágok,
Odaki hajnalodik
S én még mindig csókokat beszélek.
1924. jan. 28.
Între
furi omul sărac
(Lopók között szegényember)
Între
furi omul sărac,
Sărmanul teamă nu are,
Inima şi sufletul
Îi
sunt şi aici mai tare.
Între
furi omul sărac,
Bunul Dumnezeu l-ajută!
Nu are sărmanul
vită,
Şi de are, leapădă.
Între
furi omul sărac,
Sărmanu-i coadă de sapă.
D-aia are bietul
viaţă,
Ca să sape lumea-ntreagă.
februarie 1924
Lopók
között szegényember,
Szegényember sose fél,
Minek félne, szíve,
lelke
Erősebb a többinél.
Lopók között
szegényember,
A Jóisten megsegél!
Nincs tehene a szegénynek,
De
ha van is, elvetél.
Lopók között
szegényember,
Szegényember kapanyél.
A világot
megkapálni,
Szegényember annak él.
1924. febr.
La
gust, e-atât de proaspăt cerul, eu ştiu, eu am nouăsprezece ani
Pe
biplanul mai frumos, toţi aud bătăile orologiului din turn,
flămândului şi steaua-i pare pară,
acolo se ia deja prânzul, dar
în Ungaria încă nu există radio.
În
fiecare om trăiesc colivii, acestea mănâncă sau cântă
Într-un om
sunt de oţel, iar în celălalt din fluiere
Dacă dorm, ce va fi roua
în comparaţie cu mine
Cu totul stupidă nu-i decât una, şi aceea e
sugativa, - săraca nici n-a văzut apă
Nu
te supăra, gustul cerului e bun
Şi ţânţarii şi aşa mor de
inaniţie.
Toamna anului 1924
Oly
friss-ízű az ég, én tudom, én tizenkilenc esztendős vagyok
A
szebbik biplánon mindenki hallja a toronyóra ütéseit, az éhesnek
körte
a csillag is, ott már ebédelnek, de Magyarországon még
nincsen rádió
Minden
emberben ketrecek élnek, ezek esznek vagy énekelnek
És egyik
emberben acélból vannak, a másikban pedig furulyákból
Ha alszom,
hozzám képest mi lesz a harmat
Egészen ostoba csak egy van s az az
elégett itatóspapír, szegényke vizet se látott
Ne haragudj,
jóíze van az égnek
És a szúnyogok amúgyis meghalnak éhségükben.
1924 ősze
Focu-i
alb acum
(Most fehér a tűz)
Consolaţi
amurgurile-n suferinţă, şi draga mea e dintre ele
Cu tristele-i
flăcări, goneşte cu hohot de plâns
Fuge-n
faţa mea, am sărutat-o şi-n preajma noastră
timpul se
afundă
într-o imensă tăcere
Dar încerc zadarnic cu mâna goală
s-o apuc
Pe suprafaţa orbitoare a durerii
Curentul electric
luminează în cimitire
Lacrimile noastre spală cristale negre
Nu
avem cuvinte pe care le-am putea rosti
E incinerat şi restul de
vis
Nu mai luminează decât speranţele întunecate ale
criminalilor
Prostia goneşte-n faţa noastră cu trenul expres
Toate
păsările au aripile retezate
E atât de inocentă ca fruntea albă a
pietrelor
Şi întotdeauna îi spuneam Ria
N-avem nici rogojină ce
să ne smulgă de sub picioare
Sărbătorile noastre zac leşinate
Cântă
tristeţe pură
Mă culc aici, mi-e pernă luna
Cântă tristeţe
pură
Mă culc aici, mi-e pernă luna.
Toamna anului 1924
Vigasztaljátok
a szenvedő alkonyokat, közéjük való kedvesem is
Szomorú lángjaival
zokogva kergetőzik
Előttem
szalad, megcsókoltam s az idő nagy némasággal elsüllyed
körülöttünk
De üres kezemmel hiába kapkodok utána
A fájdalom
vakító felületén
Temetőkben világít a villany
Könnyeink fekete
kristályokat mosnak
Nincsen szavunk, amit kimondhatnánk
Elhamvadt
maradék álmunk
Csak a gyilkosok sötét reményei világítanak még
A
butaság expresszvonaton robog előttünk
Minden madarunk
szárnyaszegett
Olyan ártatlan, mint a kavicsok fehér homlokai
Én
mindig Riának hívtam
Gyékényünk sincs és mégis kihúzzák
alólunk
Ünnepeink ájultan hevernek
Énekelj
tiszta szomorúság
Lefekszem itt, a hold a fejemalja
Énekelj
tiszta szomorúság
Lefekszem itt, a hold a fejemalja.
1924 ősze
Se
ivesc uneori insule în capetele noastre, pe deasupra lor zboară
păsări, scapă peste ele seminţele unei vegetaţii noi, minunate
Şi
pe faţa maşinii curge transpiraţia şiroaie, din ochii mamelor
lacrimi, de pe noi picurii de ulei ai muncii
Încet, aşa se
rostogoleşte lumea
Ieri am crezut că sunt păr şi încă şi azi vin
la mine copilaşi
Mă sărută şi scutură în mine perii încovoiaţi de
rod
Prima iubire am pus-o în spirt şi o privesc uneori, ce animal
mic şi straniu
Servus servus, cum eşti, mulţumesc, trăiesc, şi tu,
ei, încet-încet, ne lipseşte şi dorinţa-n astfel de clipe
Dar
clănţănind din dinţi ne căţărăm pe vârfurile Mont Blanc-urilor şi ne
rugăm, tu, Doamne, tu, Dumnezeule
De ce nu creezi şi munţi
Mă
dăruiesc vouă cum îşi oferă mama iarna sânul cald micului ei prunc
înfometat
Tufişurile dorm deja, mă culc şi eu înlăuntrul vostru,
ca dimineaţă să fie la-ndemână uneltele preferate, cu frunte de oţel
Toamna anului 1924
Néha
szigetek buknak föl fejünkben, madarak szállnak el fölöttük, új,
csodálatos növényzet magvait hullajtják rájuk
A gép arcából is
csurog verejték, anyák szeméből könny, rólunk a munka
olajcsöppjei
Lassan így fordul tovább a világ
Tegnap azt
hittem, körtefa vagyok s még ma is jönnek hozzám
kisgyerekek
Csókolnak és megrázzák bennem a roskadó
körtefákat
Első szerelmem spirituszba raktam s most néha elnézem,
milyen furcsa kis állat
Szervusz, szervusz, hogy vagy, köszönöm
megvagyok és te, hát csak lassan, ilyenkor mintha vágyunk se volna
De
vacogva mászkálunk Mont Blancok tetején s imádkozunk, te Isten, te
Isten
Mért nem teremtesz hegyeket is
Nektek úgy adom oda magam,
mint az anya meleg teli mellét az ő éhes kicsikéjének
A bokrok már
alszanak, én is lefekszem tibennetek, hogy reggel kéznél legyenek
majd kedvelt, acélhomlokú szerszámaim.
1924 ősze
Pe
norii înserării
(Esti felhőkön)
Pe
norii înserării creşte iarbă neagră, absoarbe încet lumina şi ne
stropeşte cu aer diamantin feţele transpirate
răsuflare calmă
lumea trece planând pe deasupra gheţarilor
atunci aceştia se
topesc de tot
dacă aruncăm în sus pietre nu recad ci transformate
în sărut zboară pe mari aripi calde sus-sus până la sinele
nostru
măduva din oase e fosforescentă ca steaua polară
la
lumina lor zărim apa şi pâinea care s-au ascuns
în palmele
noastre
ce-i adevărul întreb zidurile
la care ele dispar şi sub
stele vă grupaţi cu toţii în jurul meu
pleoapa e de sticlă de
mătase mângâie când o închidem dar
vedem şi aşa
în vis aloe
înfloreşte în fiecare secundă
dormim cu iubita necunoscută ea e
cea care ne atenţionează alintător când pătura a alunecat încet de pe
noi.
Toamna anului 1924
Esti
felhőkön fekete fű nő lassan fölszíjja a fényességet és
gyémántlevegőt locsol izzadt arcainkra
nyugodt lehelet a világ
ellebeg a jéghegyek fölött
ezek ilyenkor egész elolvadnak
ha
követ dobunk föl nem esik vissza hanem csókká válva nagy meleg
szárnyakon röpül föl-föl egészen mihozzánk
csontjainkban a velő
foszforeszkál akár a sarkcsillag
kettejük fényénél meglátjuk a
vizet és kenyeret melyek elbújtak tenyereinkben
mi az igazság
kérdem a falaktól
erre eltűnnek és a csillagok alatt valamennyien
itt ültök körülöttem
a szemhéj selyemüvegből van simogat ha
lecsukjuk de azért tovább látunk
az áloé másodpercenként virágzik
álmainkban
ismeretlen kedvesünkkel hálunk ő az aki cirógatván
figyelmeztet ha takarónk lassacskán lecsúszik.
1924 ősze
Cu
inima curată
(Tiszta szívvel)
Nu
am tată, mamă n-am,
nici dumnezeu şi nici neam,
nici leagăn,
nici giulgi nu am,
nici sărut, nici dragă n-am.
De
trei zile n-am mâncat,
nu-s flămând, nici săturat.
Anii-mi
douăzeci - putere,
i-o vând orişicui mi-o cere.
Şi
de nimeni nu o vrea,
poate dracul s-o-ndura.
Tâlhar cu sufletul
curat,
şi om ucid de-s obligat.
M-or
prinde, m-or spânzura,
în drag pământ m-or îngropa,
din
inima-mi minunată
va creşte iarbă-nveninată.
martie 1925
Nincsen
apám, se anyám,
se istenem, se hazám,
se bölcsőm, se
szemfedőm,
se csókom, se szeretőm.
Harmadnapja
nem eszek,
se sokat, se keveset.
Húsz esztendőm hatalom,
húsz
esztendőm eladom.
Hogyha nem
kell senkinek,
hát az ördög veszi meg.
Tiszta szívvel
betörök,
ha kell, embert is ölök.
Elfognak és
felkötnek,
áldott földdel elfödnek
s halált hozó fű
terem
gyönyörűszép szívemen.
1925. márc.
Bărbat
tânăr, de douăzeci de ani, de-un leat cu mine
Îşi îndrăgeşte
foarte tare frumoasa iubită
Atât de mult chiar cât îşi iubeşte
râul matca în care şi peştii se lasă-n mâl dacă au obosit
O
mângâie necontenit şi o iubeşte foarte
Dacă primeşte flori, i le
dăruieşte toate, îi dă şi pâinea, n-o ţine pentru el
Îi citeşte
ziarul, aşteaptă până adoarme, apoi se culcă şi el
O ajută să facă
şi focul şi fluierând îi taie lemne
Dacă aş avea iubită, şi eu aş
iubi-o foarte mult
Chiar la fel ca râul matca.
aprilie 1925
Fiatalember,
húszesztendős, velem egyidős
Szép szeretőjét nagyon szereti
Ugy
szereti, épp mind medrét a folyó, amelyikben a halak is lebúnak az
iszapba, ha elfáradtak
Csak símogatja és nagyon szereti
Ha
virágot kap, mind odaadja, a kenyeret is odaadja, nem szegi meg
maga
Fölolvassa neki az újságot, megvárja, amíg elalszik, aztán
elalszik ő is
Tüzet rakni is segít és fütyörészve vágja föl a
fát
Ha volna szeretőm, én is nagyon szeretném
Éppen mint a
medrét a folyó.
1925. ápr.
Crede-mă,
József Attila, că tare mult te iubesc, am moştenit asta de la mama,
binecuvântată femeie a fost, vezi că m-a născut.
Degeaba comparăm
viaţa cu un pantof ori o curăţătorie chimică, ne bucurăm de ea din
alte motive totuşi
Lumea e mântuită zilnic de trei ori, dar nu-s
în stare s-aprindă nici un chibrit, dacă vor continua tot aşa, nici
nu-i mai bag în seamă
Ar fi bine să facem rost de bilete şi să
călătorim la Noi înşine, e sigur că locuieşte în fiecare
În
fiecare dimineaţă îmi scald gândurile-n apă rece, astfel vor fi
proaspete şi întregi
Din diamant cresc melodii bune, calde, dacă
îl plantăm sub inimă
Se găsesc şi din aceia care sunt pe jos şi
călare, în maşină sau avion, eu stau
tolănit în cântecul matinal
al ciocârliilor, şi totuşi am ajuns dincolo de prăpăstii
Ca şi
hainele de sărbătoare, adevăratul nostru suflet să-l păstrăm cu
grijă, ca să fie curat de sărbători.
Toamna anului 1924
József
Attila, hidd el, hogy nagyon szeretlek, ezt még anyámtól örököltem,
áldott jó asszony volt, látod, a világra hozott
Az életet hiába
hasonlítjuk cipőhöz vagy vegytisztító intézethez, mégiscsak másért
örülünk neki
Naponta háromszor megváltják a világot, de nem tudnak
gyufát se gyujtani, ha igy megy tovább, nem törődöm vélük
Jó volna
jegyet szerezni és elutazni Önmagunkhoz, hogy bennetek lakik, az
bizonyos
Minden reggel hideg vizben fürdetem gondolataimat, igy
lesznek frissek és épek
A gyémántból jó, meleg dalok nőnek, ha
elültetjük a szívünk alá
Akadnak olyanok, akik lovon, autón és
repülőgépen is gyalog vannak, én a pacsirták hajnali énekében
heverészek, mégis túljutottam a szakadékon
Igazi lelkünket,
akárcsak az ünneplő ruhákat gondosan őrizzük meg, hogy tiszta legyen
majd az ünnepekre.
1924 ősze
A
fost rău, mi-a dispărut din inimă
(Rossz volt, elszéledt
szívemből)
Amintirile
mele îşi scot braţele de sub masă
Şi morţii-mi vin în minte, deşi
nu mă gândesc la ei niciodată
În iubita mea, fetele, femeile se
strâng unele-n altele şi dârdâie
Unul în agonie se zbate undeva,
încearcă să m-apuce
Mi-arunc capul în palmă
Muzica aceea, a
ierbii, aţi văzut-o? a fost frumoasă
Pământul mă mângâia cu
obrazu-i cald, cu ochii închişi stau culcat în ochiul lui, văd cu el,
mă leagănă respiraţia unui prunc
Şi-atunci cineva îmi dispare din
inimă, el este foarte rău
Ieri după-amiază pământul a lăcrimat
Ce
se va întâmpla cu florile-mi de prisos?
Toamna anului 1925
Az asztal
alól fölnyúlnak emlékeim
A halottak is eszembe jutnak, pedig
sohase gondolok rájuk
Kedvesemben a lányok, asszonyok összebúnak
és dideregnek
Fuldokló kapkod valahol utánam
Tenyerembe dobom a
fejem
Az a muzsika, a füveké, láttátok-e? szép volt
A föld
meleg arcával simogatott, behunyt szemmel fekszem a szemében, vele
látok, egy kisgyerek lehelete ringat
S akkor valaki elszéled
szivemből, rossz ő nagyon
Tegnap délután könnyezett a föld
Mi
lesz fölösleges virágaimmal?
1924 ősze
Când
a traversat iubita strada
(Mikor az uccán átment a kedves)
Când
a traversat iubita strada,
vrăbii, porumbei şi-au curmat sfada.
Când
a pus pe trotuar piciorul,
lumina gleznei scăpăra fuiorul.
Când
umărul şi 1-a smucit abia,
ochii băiatului s-au luat după ea.
Călca
plutind - s-aprindea lumina,
o admirau, uimită li-era mina.
Îi
zâmbeau şi nimeni nu pizmuia
că ea-i stăpână pe inima mea.
O,
ce teamă mi-era că mi-o fură
pe cea strânsă-n braţe cu căldură!
În
inimă s-a-nfipt acul trufiei,
a smuls din ea floarea geloziei.
Trecea
draga, frumoasă, senină,
s-apleca-n urmă-i adiere lină.
iunie 1925
Mikor az
uccán átment a kedves,
galambok ültek a verebekhez.
Mikor
gyöngéden járdára lépett,
édes bokája derengve fénylett.
Mikor a válla
picikét rándult,
egy kis fiúcska utána bámult.
Lebegve
lépett - már gyúlt a villany
s kedvükre
nézték, csodálták vígan.
És
ránevettek, senki se bánta,
hogy ő a szívem gyökere-ága.
Akit
ringattam vigyázva, ölben,
óh hogy aggódtam -
elveszik tőlem!
De begyes
kedvük szívemre rászállt,
letörte ott az irígy virágszált.
És ment a
kedves, szépen, derűsen,
karcsú szél hajlott utána hűsen!
1925. jún./1928
Se
scoală-n zori, ca brutarii
(Hajnalban kel föl, mint a pékek)
Draga
mea e o femeie cu şale puternice, suple,
am călătorit deja cu
avionul, de sus şi ea se vede micuţă,
dar aş aprecia-o şi de-aş fi
pilot.
Îşi
spală singură rufele, spuma îi tremură visătoare pe
braţe,
îngenunchează de parcă s-ar ruga, freacă podeaua şi râde
zgomotos la sfârşit,
râsul ei e ca mărul cu coajă din care
muşcă,
atunci şi mărul râde zgomotos,
când frământă pâine, se
scoală în zori, ca brutarii, care sunt rudele cuptoarelor care coc
bine,
ne veghează cu lopeţi prelungi,
făina se învolbură şi se
aşează pe pieptul lor frumos, liber, unde adoarme liniştită
ca
draga mea în patul înmiresmat după ce a spălat vasele
şi
purificator mi-a îmbrăţişat inima.
Aşa va arăta şi soţia mea, după
ce voi deveni bărbat
şi mă voi însura ca şi tata.
iulie 1925
Kedvesem
erősderekú, karcsú asszony,
ültem már repülőgépen, magasból ő is
kicsinek látszik,
de pilótalétemre is megbecsülném.
Maga mossa a
ruhát, a hab álmodozva reszket karjain,
letérdel, mintha
imádkozna, fölsikálja a padlót és nagyot kacag, ha
elvégezte,
kacagása mint az alma, melybe héjjastul
beléharap,
olyankor az is hangosan nevet,
ha kenyeret dagaszt,
hajnalban kel föl, mint a pékek, akik a jólsütő kemencék
rokonai,
hosszú lapáttal őrködnek fölöttünk,
fölverődik a liszt
és odaszáll a szép, szabad mellükre, ahol meg nyugodtan
elalszik,
mint kedvesem a jószagú ágyban, hogy elmosogatott
s
tisztára ölelte szívemet.
Feleségem is ilyen lesz, ha majd egész
emberré növök
és megházasodom, mint az apám.
1925. júl.
Cântecul
femeilor tinere
(Fiatal asszonyok éneke)
Ni-e
pufoasă, ştrengară, rotundă bărbia,
capul rotund, picioarele
agile, frumoasă, dreaptă, albă spinarea,
şi ochii, şi gura.
Facem
focul jucăuş-mlădiu, prăjim, fierbem,
împletitura cozonacilor se
face delicată, lucioasă, de
cum ni se-aprind obrajii.
Evident,
şi vântul ne face avansuri, ne pipăie sânii delicaţi,
ne mână-n
joacă miresmele, ridică fustele rotate,
le flutură.
Curăţăm,
ştergem praful, ne-mpletim părul în coc,
cu paşi uşori îl legănăm
cum cocoşul creasta roşă.
Legănarea
mijlocului, valurile braţelor-coapselor,
ca tăvălirea a
zece-douăzeci de copii grăsuţi, veseli,
ţipători, goi, grămadă
unul peste altul în iarba-nrourată.
De
cum ne vin bărbaţii seara, îi aşteptăm cu apă de spălat, cină,
săruturi,
îi tachinăm, ne jucăm, îi liniştim de au necazuri,
toată
noaptea-i încolăcim în braţe
şi-n zori ne contemplăm burtica tot
mai rotunjoară.
iulie-august 1925
Pihés,
huncut, görbe állunk,
formás fejünk, fürge lábunk, szép egyenes,
fehér hátunk,
meg a szemünk, meg a szánk.
Táncos-hajlós
lángot rakunk, sütünk, főzünk
s hogy az arcunk tüzesedik, a
kalácsnak kényesedik,
fényesedik fonatja.
Kelleti magát
a szél is, nyílnivaló, gyönge mellünk tapogatja,
jószagunkat
terelgeti, kerek szoknyánk emelgeti,
lobogtatja.
Takarítunk,
törülgetünk, a hajunkat kontyba kötjük,
lépegetünk, úgy ringatjuk,
mint kakas a taréjját.
Hűs derekunk
hintázása, karunk-farunk hullámzása,
mint harmatos, magas fűben
tíz-húsz kövér, víg gyerek
sivalkodva, meztelenül ha rakáson
hempereg.
Hogy az urunk
megjön este, mosdóvízzel, vacsorával, csókkal várjuk,
ingerkedünk,
játszadozunk, csicsítjuk, ha bajjal van,
egész éjjel ölelgetjük
s
gömbölyödő kis hasunkat nézegetjük hajnalban.
1925. júl.-aug.
Părul
tău se prelinge-n groase bucle negre,
Precum catranul
binemirositor
Când se revarsă aburind din căldarea de doi
hectolitri.
Şi pluteşte încreţit precum trei
Stoluri de corbi
negri viguroşi -
Sânii tăi, iubito,
Seamănă cu coşuri pline de
pâini bălaie.
Te-nrudeşti
Cu
uriaşele
Vaci calde
Care, în cireada cu miros de lapte,
Se
culcă una lângă alta
Pe malul cu sălcii. -
Să ne scăldăm în
râu, inimă lângă inimă,
Căci şi noi suntem puri,
Poate curgem
şi noi cu apa curată.
Sunt
curat, de-aceea sunt
Pentru că te iubesc,
Îl văd pe Dumnezeu
dăruindu-i
Inimii tale inima sa.
Şi văd şi
Că prin tine mi
s-a-nfăţişat -
El este eterna mea iubire
Şi moarte.
Iubito,
noi într-atât de mult ne dorim, ne iubim peste poate,
Că deja ne
lepădăm de pudoare, de hainele abia-mbrăcate.
Şi de-ar cădea peste
mine pietre groaznic de multe şi mari,
Iar tu ai sta tolănită,
precum înserarea, pe nori diafani şi rari.
Istoria
ar putea să ne-alunge-n două colţuri ale Europei,
Ai putea-ndrăgi
un alt băiat ce te-ar dori cu focul patimei.
Iubito, precum
împreună, puteţi vâsli pe ape-n sus -
Dar pe Domnul, draga mea,
Pe
plăcutul, marele meu Dumnezeu,
Nu-l abandona.
iulie-august 1925
A te
hajad kövérfürtü feketében lecsordul,
Mint a jóillatú
kátrány,
Mikor kéthektós kondérból gőzölögve kifordul.
Lebeg
is, mint három csapat
Erős testü, fodor fekete holló -
A te
melled, szerelmesem,
Szőke kenyerekkel teli kosarakhoz hasonló.
Rokona vagy
A
nagy
Meleg teheneknek,
Melyek tejszagú csordában
Füzes
parton
Egymás mellé heverednek. -
Fürödjünk
meg a folyóban, szív a szívben,
Hiszen mi is tiszták
vagyunk,
Hátha mi is elfolyunk a tiszta vízben.
Tiszta
vagyok, azért vagyok,
Mert szeretlek,
Látom én az Istent,
amint
Szivét adja a szivednek.
Hogy tebenned jött most
elém,
Azt is látom -
Ő az én örök szerelmem
S a halálom.
Szerelmesem,
mi már egymást úgy kivánjuk, úgy szeretjük,
Hogy ruhánkat,
szemérmünket, alig vettük, már levetjük.
Akkor is, amikor énrám
sok szörnyü és nagy kő esnék
És te könnyü fellegeken heverésznél,
mint az esték.
Most akár a
történelem Európa két zúgába szétzavarhat,
Megszerethetsz másik
fiút, aki téged így akarhat.
Szerelmesen, mint én veled,
evezhettek föl a viznek -
Csak az
Istent, szerelmesem,
Az én szép, nagy Istenemet,
Megőrizzed.
1925. júl.-aug.
Călătorul
venit de departe ne-a vorbit despre marile oraşe
(Nagy városokról
beszélt a messzi vándor)
Călătorul
venit de departe ne-a vorbit despre marile oraşe
Acolo oamenii nu
se cunosc unii pe alţii
Nici soldaţii nu poartă armă, ci cântă în
marile pieţe
Se adună multă lume acolo, îi ridică pe copii
deasupra capului, aşa-i ascultă
Le ascultă muzica, apoi relatează
acasă cât de frumos a fost şi aceia se bucură şi ei
Fetele râd şi
acolo de băieţi, dar îi iubesc totuşi
Se drăgostesc şi la lumina
zilei
Sunt acolo poduri mari pe care se poate adăsta şi contempla
apa şi vapoarele
Plutesc încoace şi încolo, iar călătorii
izbucnesc în râs zgomotos
Apoi tac brusc şi privesc apa întinsă
curgând grav pe sub unde
Iar ele lucesc precum lamele
Şi ai
putea citi minunatele cărţi, atât de puternică-i lumina
Deşi s-a
înserat de-a binelea.
august 1925[?]
Nagy
városokról beszélt a messzi vándor
Ott az emberek nem ismerik
egymást
A katonák se hordanak puskát, hanem a nagy tereken
muzsikálnak
Sokan gyűlnek oda, a gyerekeket magasra tartják, ugy
hallgatják
Meghallgatják, aztán odahaza elmesélik, milyen szép
volt és azok is örülnek neki
A lányok ott is kinevetik a fiúkat,
de azért szeretik őket
Fényes nappal is szeretik egymást
Nagy
hidak vannak, amelyeken el lehet álldogálni és nézni a vizet meg a
hajókat
Úszkálnak ide oda, az utasok meg hangosan
fölkacagnak
Hirtelen elhallgatnak s úgy nézik a nagy vizet, amint
komolyan elmegy a hullámok alatt
Azok meg csillognak, mint a
pengék
S olvashatni a gyönyörű könyveket, akkora nagy a
világosság
Pedig már egészen beesteledett.
1925. aug. [?]
Marile
oraşe
(A nagy városokat)
Nu
pot uita nicicum marile oraşe,
şi străinul vorbea numai despre
ele, nici n-a băgat în seamă grădina noastră,
nici nu ştiu ce l-a
adus aici, nici la teatru n-a venit, cum am crezut,
nu-i păsa nici
de domnişoara din vecini, deşi pe ea o admiră toţi,
e blondă şi
înaltă ca turnul deasupra caselor,
dacă trece pe drum, stau în
geam şi femeile, aşa se uită după ea,
apoi continuă să pregătească
cina gustoasă,
aştern în tăcere masa şi aşteaptă,
încă nu ne-am
vorbit, ne-am zâmbit numai, dar eu o salut totuşi, dacă ne
întâlnim,
iar el abia i-a aruncat o privire,
a trecut numai pe
lângă ea, nici n-a dus mâna la pălărie.
Eu
aş saluta-o şi dacă aş fi văzut marile oraşe unde domnişoarele sunt
mai frumoase,
mai zvelte şi mai înalte decât un diabolo,
acolo şi turnu-i mai înalt,
se clatină dacă bate vântul şi-şi
prind îmbujorate fustele,
eu aş saluta-o şi aşa, atunci i-aş vorbi
chiar,
şi i-aş povesti şi ei foarte frumos despre marile
oraşe,
unde n-a umblat încă nici ea.
august 1925[?]
A nagy
városokat sehogysem tudom elfeledni,
az idegen is csak róluk
beszélt, a mi kertünket észre se vette,
nem is tudom, mi hozta
ide, a szinházba se jött el hogy híttuk,
a szomszéd kisasszonnyal
se törődött, pedig azt mindenki megcsodálja,
szőke és magas mint a
torony a házak fölött,
ha megy az uccán, ablakba állnak, ugy
néznek utána az asszonyok is, aztán sóhajtva főzik tovább a jó
vacsorát,
hallgatagon megterítik az asztalt és várnak,
még nem
beszéltünk, csak mosolyogtunk, de én azért köszönök néki, ha
találkozunk,
ő meg éppen csak rápillantott,
csak elment
mellette, hozzá se nyult a kalapjához.
Én akkor is
köszönnék néki, ha láttam volna nagy városokat, ahol szebbek a
kisasszonyok,
karcsúbbak, mint a diaboló és magosabbak, ott a
torony is magosabb,
hajladoznak, ha fú a szél és kipirulva
lefogják szoknyájukat,
én akkor is köszönnék néki, akkor még meg
is szólitanám
s a nagy városokat, ahol még ő se járt,
nagyon
szépen neki is elmesélném.
1925. aug. [?]
Merele
de la privirea mea se-nroşesc, se rotunjesc,
băieţii, fetele se
tăvălesc în lanul de grâu ce-ajunge la genunchi.
Eu stau pe ramul
copacului înalt, îmi bălăngănesc picioarele,
râsul lor îmi
răsuceşte buclele.
Însă
fetele n-au habar, nici nu ştiu cât de mult le îndrăgesc.
Altfel
ar veni fugind, multe sute s-ar strânge aici în jurul meu,
iar eu
cu două braţe le-aş răsfira în plete frunze verzi,
mai întâi
sărutate-n grabă toate şi pe o parte şi pe alta.
Ramul
de sub mine se întăreşte, mă întăresc şi eu în lume,
pe spinarea
unui cerb cu corn rămuros va sosi cândva o fată goală.
A pornit
când mi-am deschis ochii la sânul mamei,
deja de douăzeci şi unu
de ani
a părăsit pădurea pentru a mă-ntâlni.
aprilie 1925
Pillantásomtól
az almák pirosodnak és gömbölyödnek,
térdigérő erős búzában
henteregnek a fiúk, a lányok.
Én a magos fa ágán ülök, lelógatom a
lábomat,
kacagásuk fürtjeimet megbodorítja.
Nem tudják ám
a leányok, hogy én mennyire kedvelem őket.
Akkor szaladvást
jönnének el, sokszázan gyűlnének össze itt körülöttem,
én meg a
zöld leveleket két marokkal szórnám hajukba,
hanem előbb még
minden szálat futtában is kétoldalt megcsókolnék.
Erősödik az
ág alattam, erősödöm én is a világon,
sokaggancsú szarvasa hátán
egyszer csak megérkezik a meztelen leányzó.
Akkor indult el,
amidőn anyámra szememet fölnyitottam,
huszonegy éve már,
hogy
elhagyta értem az erdőt.
1926. ápr.
(Sunt
bolnav...)
(Beteg vagyok...)
Sunt
bolnav, de 3 zile n-am văzut pe nimeni, vecina mi-a pus pe masă o
ulcică de lapte,
Nu pot muri, n-am voie
până n-am descoperit puritatea,
Încă nu ştiu cum o fi, mi-ar
plăcea dacă ar avea păr bogat, eu am îndrăgit întotdeauna
părul,
Mi-aş vârî degetele în el, dar cu delicateţe,
M-ar
înnebuni de tot până la urmă şi aş adormi pe loc de plăcutele
miresme.
Da, mititico, odată şi-odată şi noi ne vom bucura.
Pentru
că respiraţia mea ajută norul şi bătrânelul scund priveşte îndelung
în urma cetei ce dispare,
Apoi porneşte precaut, între timp i se
stinge şi luleaua.
Se face răcoare,
Slujnica aruncată-n drum
trezeşte grijulie cadavrul pruncului.
aprilie 1926
Beteg
vagyok, 3 napja nem láttam senkit, a szomszédasszony tejes köcsögöt
állított asztalomra,
Nem halhatok meg, nem szabad, míg meg nem
találtam a tisztaságot,
Nem tudom még, milyen lehet, szeretném, ha
sok haja volna, én a hajat kedveltem mindig,
Beletúrnék az
ujjaimmal, de csak vigyázva,
Belevesznék egészen végül s
jószagától nyujtózkodva ott elaludnék.
Igen kicsim, egyszer még mi
is örülni fogunk.
Mert leheletem segít a felhőn s a kis öreg
hosszan bámul az eltünő csapat után,
Óvatosan indul meg aztán,
pipája is kialszik közben.
Hűvösödik,
Az uccára dobott
cselédlány fiacskája holttestét költögeti.
1926. ápr.
Trenul
blindat al cerului
(A mennyei páncélvonat)
Noaptea,
Când
războinicii obosiţi stau de strajă în faţa porţii în construcţie,
Cel
mai chinuit dintre ei se prăbuşeşte înfundat la pământ,
Inima lui
goneşte pe şine
Şi din gara ameţitoare a luminilor
Pleacă în
viteză trenul blindat al cerului.
Cu
mânie detună trenul blindat,
Dar nu-l aud decât păunii şi-şi
desfac deasupra-i coada
Şi din bateriile sale curge şiroaie
În
sângele tinerilor iubirea.
Pentru
că trebuie să lupţi şi-n moarte:
Viaţa obosită nu poate duce toate
luptele -
Când încă eram proaspăt viu,
De ce n-ai năvălit
atunci în inimă,
Mai bătăios, tren blindat al cerului!
mai 1926
Éjjel,
Mikor
a fáradt harcosok őrt állnak az épülő kapu előtt,
A leggyötörtebb
tompán a földre puffan,
Szive kifuttatja a vágányokat
S a
fények szédítő pályaudvaráról
Kirobog a mennyei páncélvonat.
A páncélvonat
megdördül haraggal,
De csak a pávák hallják s kitárják rá farkukat
kénytelen
S a fiatalok vérébe zuhog
Ütegeiből a szerelem.
Mert küzdeni
kell a halálban is:
A fáradt élet nem bír minden harcokat -
Mikor
még friss eleven voltam,
Mért nem akkor zúdultál
szivemből
Jobbharcú, mennyei páncélvonat!
1926. máj.
O,
Europa câte-ai vămi
şi-n toate dai de criminali
nu voi plânge
după fata
ce va naşte în doi ani.
Nu
te-aştepta să mă-ntristez
pentru că sunt european
cumătru-al
liberilor urşi
eu în robie pier de-alean.
Să-ţi
fiu pe plac scriu poezii
marea-i pe piscuri urcată
între nori
pe spume-o masă
pluteşte bogat încărcată.
iulie 1927
Ó, Európa
hány határ
minden határban gyilkosok
ne hadd hogy sirassam a
lányt
ki két év mulva szülni fog - -
Ne hadd hogy
szomorú legyek
mert európai vagyok
szabad medvék komája
én
szabadságtalan sorvadok - -
Verset irok
hogy szórakozz
a tenger a hegyfokra jött
s egy terített asztal
uszik
a habon fellegek között - -
1927. júl.
Era
vesel, bun şi cam căpos
când adevărul i-l răneau.
Era gurmand
şi-n una-alta
se asemuia cu dumnezeu.
Un medic evreu i-a dat
haine,
rudele i-au spus: Cară-te.
În credinţa greco-catolică
a
găsit doar popi, nu pace -
a fost colosal şi-n moarte,
ei, nu vă-ntristaţi prea tare.
începutul anului 1928
Vidám és
jó volt s tán konok,
ha bántották vélt igazában.
Szeretett enni
s egyben másban
istenhez is hasonlitott.
Egy zsidó orvostól
kapott
kabátot és a rokonok
úgy hívták: Többé-itt-ne-lássam.
A
görög-keleti vallásban
nyugalmat nem lelt, csak papot -
országos
volt a pusztulásban,
no de hát ne búsuljatok.
1928 eleje
Mi-e
tată József Áron
(Nemzett József Áron)
Tata-i
József Áron,
săpunar ce taie
pe Marele Ocean
ierburi
aromate.
Pőcze
Borcsa m-a născut,
au uscat-o relele,
periile de frecat
i-au
betegit şalele.
Dragă
mi-a fost Luca,
dar Luca nu m-a-ndrăgit.
Mobila mi-e umbră.
Iar
prieteni nu mi-am găsit.
N-o
să am necazuri,
toate-n suflet s-au pitit -
voi trăi de-a
pururi
fără stăpân şi stupid.
începutul anului 1928
Nemzett
József Áron,
szappanfőző, aki már
a Nagy Óceánon
szagos
füveket kaszál.
Megszült
Pőcze Borcsa,
kit megettek a fenék,
gyomrát, hasát
sorba,
százláb súroló kefék.
Szerettem
Lucámat,
de Luca nem szeretett.
Bútoraim: árnyak.
Barátaim
nincsenek.
Bajom se lesz
többé,
lelkemmé lett mindahány, -
élek
mindörökké
gazdátlan és ostobán.
1928 eleje
Pune-ţi
mâna
pe fruntea mea,
de parc-ar fi
mâna-mi şi ea.
Mă-ngrijeşte
precum
cine
pentru viaţa-mi
ar ucide
Iubeşte-mă
cum
ţi-e bine,
parc-inima-mi
inimă ţi-e.
mai-iunie 1928
Tedd a
kezed
homlokomra,
mintha kezed
kezem volna.
Úgy őrizz,
mint
ki gyilkolna,
mintha éltem
élted volna.
Úgy szeress,
mint
ha jó volna,
mintha szívem
szíved volna.
1928 máj.-jún.
Câmpia
maghiară
(Magyar alföld)
Pusta
ungară - dâmbu-i gând;
turla pripon de oase;
lapte prins e
solul, dar în adânc
se zbat pietre colţuroase.
Maghiarul
- zdrenţele-i sunt steag;
hrană - blidul gol;
suntem neam de
agudă, cârpita
moarte vine desculţă după noi!
Ei,
poete! Moartă-i luna;
ştreang ombilicul;
plescăit oraşul
aprins, pana
fum, nu face nici cât chibritul!
O,
soc afurisit ce creşti având
drept frunze norii -
priveşte pe
drumul ţării, iată,
cum migrează în tăcere plopii!
1928
Magyar
Alföld - gond a dombja;
temploma
cövek;
talaja mély aludttej, de benne
hánykolódnak szögletes
kövek.
Magyar ember - rongya
zászló;
étele a tál;
dudvaszedő nemzet vagyunk, értünk
mezítláb
jön foltozott halál!
Nosza költő!
Holt a holdad;
köldököd kötél;
csettintésed égő város,
tollad
füstölög s egy szál gyufát nem ér!
Ó, kik nőttök
felhőt leveledzvén,
bodzás kis fenék -
nézzétek,
ím, országúton, némán
vándorolnak ki a jegenyék!
1928
Ghem
s-alintă tufa
de zmeură; caldă,
pe ram picoteşte-o
hârtie
bufantă.
Perlă-i
seara, moale;
des frunzar, încâlcit.
Pe munţi şi gorgane
para
joacă-ndrăcit.
Eu
am lucrat loial,
zumzăind ca lunca.
Cerul e ca pana!
Mi-am
terminat munca.
Naiv
şi ostenit
ori poate-s bun numai
şi tremur ca iarba
şi
stelele din rai.
august 1929
Guggolva
ringadoz
a málnatő, meleg
karján buggyos, zsiros
papiros
szendereg.
Lágy a táj,
gyöngy az est;
tömött, fonott falomb.
Hegyek párája rezg
a
halmokon s dalom.
Hát dolgoztam
hiven,
zümmögve, mint a rét.
Milyen könnyű a menny!
A műhely
már sötét.
Fáradt meg
együgyű,
vagy tán csak jó vagyok
s reszketek, mint a fű
és
mint a csillagok.
1929. aug.
Corbii
stau sub giulgiul vremii ceţoase,
neguri ies din cuibar de jnepeni
trişti.
Pe bătutul podmol al odăii joase
s-aşează doi păstori
cu bâte şi trei rigi.
Femeia coboară scara-n cămară, -
Îngerii
din cer! - cântă-aceşti străini.
Râneşte-un moş coteţul
pe-afară,
chirăind colindă pufoasele-i găini.
Sub paie-ngheţate
tremură cartoful,
snopul pare-un chip mohorât, neras,
aburii
supei mătură plafonul
şi-i gâdilă aromele la nas.
În sălaşul
din galbenul caiet,
Isus exultă între vaci de hârtie
şi la para
focului parcă-n sus
blajinele-ar sălta de bucurie.
Dar nimic
nu-i real. Vântul suflă
resturi de pleavă, maghiarul aburi
reci,
cei doi păstori molfăie din chiflă
şi dau pe gât palincă
cei trei regi.
Decembrie 1929
A gyolcs
ködökben puha varjak ülnek,
csüggedt borókán fészkel a
homály.
Tömpe szobácska vert földjére dülnek
két botos pásztor
és három király.
Az asszony leszáll a kamrai létrán, -
Mennyből
az angyal! - zeng öt atyafi.
Az öreg
kapás az ólban ganét hány,
kántálnak sírva lompos tyúkjai.
Fagyos
szalmában sáros krumpli gubbaszt,
borostás állal komorul a zsupp
s
fodor leveske szaga áraszt vígaszt,
mely a danával mennyezetre
fut.
Jézus, kinek szállása sárga irka,
heverő papírbarmok közt
örül
s a tűz fényénél a jámborok mintha
ugrándoznának a jászol
körül.
De ez nem igaz. Részes-szalmát hajszol
az úri szél és
gőzlik a magyar
s a két pásztor fonott kalácsot majszol
s a
három király pálinkát nyakal.
1929. dec.
Amintirea
lui Ady
(Ady emlékezete)
-
A murit? Atunci de ce-i zilnic ucis
prin vorbă, prin tăcere şi
prin faptă?
De ce-i reduc mânia, afabil, perfid,
până la
nazuri-bombăneli de fată?
Maghiaru-i la pământ şi-n pământ
poetul,
strânge bulgări în pumnul îndârjit,
la cer se ridică
norul din pieptul
ce-şi duce revoluţiile, neoprit.
În
patria tainică a humei
intrigă, n-are astâmpăr, nu uită.
Strigă-n
mii de pogoane, al mâniei
vânt goneşte năvalnic pe pustă.
Furtuni
ce spulberă cu aristocrat
capriciu fânul adunat deja,
smulg din
zăpadă-n satul îngropat
snopii de pe casele gintei lui Doja.
Trupul
e-al humei. Al ţăranului
sufletul, de aceea sapă-ntreg
mormântu-i
- lot pentru trei milioane
de cerşetori, unde seamănă, culeg.
E
lege poemu-i şi-n ritmul dulce
cad pietre, la castel zornăie
geamul -
plugul taie brazdă nouă-n glie,
e floare şi viaţă, e
veşnic poetul.
23 martie 1930
-
Meghalt? Hát akkor mért ölik naponta
szóval, tettel és
hallgatással is?
Mért békitik a símák alattomba'
lány-duzzogássá
haragvásait?
Földön a magyar és földben a költő,
dühödt markába
rögöket szorít,
melléről égre libbent föl a felhő,
de tovább
vívja forradalmait.
A televény
titokzatos honában
izgat tovább, nem nyugszik, nem feled.
Ezer
holdon kiált és haragjában
szeleket űz a Hortobágy
felett.
Szeleket, melyek úri passzióból
a begyüjtött kis szénát
szétszedik
s a sülyedt falun fölkapják a hóból
Dózsa népének
zsuppfedeleit.
Teste a
földé. Földmívesé lelke,
ezért koppan a kapa néhanap.
Sírja
három millió koldus telke,
hol házat épit, vet majd és arat.
Verse
törvény és édes ritmusában
kő hull s a kastély ablaka zörög, -
eke
hasit barázdát uj husában,
mert virágzás, mert élet és örök.
1930. márc. 23.
Ape-n
aburi, nu se leagă,
papura atârnă bleagă.
În pilotă-i tras
înaltul.
Tăceri mari trosnesc pe câmpul
fulguit.
Ceaţă
grasă, unsuroasă,
luncă rotundă şi joasă.
Audibil, doar o
barcă
se mai clatină pe baltă
singură.
Printre
ramuri îngheţate,
vreme aspră codrul naşte.
Trosnitorul ger îşi
leagă
ciolănoasa lui mârţoagă
la
popas.
Şi-n
mijlocul viei prunii.
Paie ude-ascund butucii.
Subţiri, stau în
rânduri parii,
buni să sprijine plugarii
la
umblat.
Şi
sălaşul - peisajul
îi dă ocol. Şi-n clivajul
de var de pe
pereţii lui
scobeşte gheara gerului
în
joacă.
Uşa
cocinii-i deschisă.
Scârţâie, vântul o mişcă.
Poate intră vreun
purcel
rătăcit, şi-odat' cu el
ştiuleţii.
Stau
ţăranii-n casa mică.
Unul pune frunze-n pipă.
Ei nici de rugi
nu-s ajutaţi.
Pe priciuri stau îngânduraţi
în
beznă.
A
domnilor este via.
Freamătul pădurii, glia.
A lor balta şi sub
gheaţă
pentru ei se ţin în viaţă
peştii-n
mâl.
ianuarie 1932
Füstöl a
víz, lóg a káka
kókkadón a pusztaságba.
Dunnába bútt fönn a
magas.
Sűrű csönd ropog a havas
mezőben.
Kövér homály,
zsíros, csendes;
lapos lapály, kerek, rendes.
Csak egy ladik,
mely hallhatón
kotyog még a kásás tavon
magában.
Jeges ágak
között zörgő
időt vajudik az erdő.
Csattogó fagy itt lel
mohát
s ideköti csontos lovát
pihenni.
És a szőlő.
Közbül szilva.
A tőkéken nyirkos szalma.
Sorakozó sovány
karók,
öreg parasztoknak valók
járkálni.
Tanya, -
körülötte körbe
fordul e táj. A tél körme
oldaláról egy
keveset
repesztgeti még a meszet;
eljátszik.
Az ól ajtaja
kitárva.
Lóg, nyikorog, szél babrálja.
Hátha betéved egy
malac
s kukoricatábla szalad
csövestül!
Kis szobában
kis parasztok.
Egy pipázik, de harasztot.
Ezeken nem segít
ima.
Gondolkodva ülnek im a
sötétben.
Uraságnak
fagy a szőlő.
Neki durrog az az erdő.
Övé a tó s a jég
alatt
neki bujnak a jó halak
iszapba.
1932. jan.
Ascuţit
e ochiul fiarei,
nesupusei, răpitoarei.
Precum e iarna
albastră,
înluminată şi aspră.
Când
pe haturi scurmă lupii,
în ogradă latră câinii.
Scheunaţi, dar
nu prea tare,
v-aude vreo arătare.
Cu
promoroacă pe faţă,
dispare-n luciri de gheaţă;
prinţ al
tunătoarei cazne,
paznic visurilor noastre!
Muşcă
din omăt şi simte
carnea, sângele pe dinte.
Stă pe gânduri,
gura-şi linge,
mârâie, nu se distinge.
1932
Éles a
szeme a vadnak,
ragadozónak, szabadnak.
Mint a kék tél s a
gyötrelem,
világos és könyörtelen.
Ordas kapál
az ugaron;
ugassatok az udvaron.
Vonítsatok, de ne
nagyon,
meghallja az árny a fagyon.
Zúzmara-lógókkal
illan,
jég fénye közt tovavillan;
a kín csattogó
hercege,
álmunk házőrzője, ebe!
Friss havat
zabál még s érzi
husotok, amint bevérzi.
Eltünődik, száját
nyalja
s morog, de maga se hallja.
1932
(Mărfare
manevrează...)
(Tehervonatok tolatnak...)
Mărfarele
manevrează,
zăngănitul melancolic
uşoare cătuşe-aşează
pe
tăcutul peisaj.
Luna
hoinăreşte-uşoară
ca un eliberat.
Pietrele
zdrobite
zac pe propriile umbre,
lucesc grele
lor însele,
se
află la locul lor,
ca niciodată.
Ciobul
cărei imense nopţi
este această noapte grea,
ce cade peste noi
din cer
cum cade-n colb schija de fier?
O,
dor solar!
Când umbră se va culca-n pat,
în noaptea aceea fără
capăt
ai rămâne
şi-atunci treaz?
În
faţa magaziei
arde-o lampă prăfuită.
Doar se vede, nu
luminează,
aşa-i şi mintea, când râvneşte.
Pâlpâie vie,
deşi
cerul nu e decât
lumină demult stinsă.
1932 [?]
Tehervonatok
tolatnak,
a méla csörömpölés
könnyü bilincseket rak
a néma
tájra.
Oly könnyen
száll a hold,
mint a fölszabadult.
A megtört
kövek
önnön árnyukon fekszenek,
csillognak
maguknak,
úgy
a helyükön vannak,
mint még soha.
Milyen óriás
éjszaka
szilánkja ez a sulyos éj,
mely úgy hull le ránk,
mint
a porra a vasszilánk?
Napszülte
vágy!
Ha majd árnyat fogad az ágy,
abban az egész éjben
is
ébren
maradnál?
A
raktár
előtt poros lámpa ég.
Csak látszik, nem világit,
ilyen
az ész, ha áhit.
Pislog élénken, holott
nagy halott
fény az
ég.
1932 [?]
Precum
fumul pluteşte condensat, concentrat,
peste peisajul trist, sub
cerul plumburiu,
aşa-mi pluteşte sufletul,
neînălţat.
Pluteşte,
nu săgetează.
Tu,
suflet tare, tu, închipuire domoală!
Ţinându-te după urmele grele
ale realităţii,
spre tine însuţi, spre originea ta
aruncă o
privire!
Aici, unde sub cerul altădată atât de fluid,
în
singurătatea calcanelor
înalte liniştea monotonă a
mizeriei
ameninţătoare şi stăruitoare
dizolvă încet
tristeţea
nemăsurată din inima visătorilor
şi o infuzează
în
alte milioane.
Întreaga
lume umană
se-ncropeşte aici. Aici totu-i ruină.
În curtea
fabricii abandonate,
îşi înalţă umbrela aliorul.
Prin geamuri
mici, crăpate,
pe trepte decolorate coboară zilele
în umede
neguri.
Răspunde -
eşti de-aici?
De-aici, că nu te părăseşte
niciodată
sumbra dorinţă
de a fi asemeni celorlalţi necăjiţi
în
care s-a-mpotmolit această epocă măreaţă
şi pe chipuri s-a
schimonosit orice trăsătură?
Aici
te-odihneşti, aici, unde lacoma
rânduială morală o apără ţipând,
o
protejează
gardul rupt.
Te recunoşti? Aici sufletele cumplit de
goale
aşteaptă un viitor articulat, frumos, trainic,
la fel cum
loturile de pământ de jur împrejur
visează melancolic şi
posac
case înalte ce ţes grăbită forfotire.
Uscate ghivece de
sticlă înţepenite-n noroi
îşi privesc iarba chinuită
cu ochi
înţepeniţi, întunecaţi.
De pe moviliţe se desprinde uneori un
degetar
de nisip... şi-atunci zboară-n zigzag, bâzâie
câte-o
muscă albastră, verde ori neagră,
pe care resturile omeneşti
şi
cârpa
le-au atras aici din zone mai încărcate.
În felul lui, şi
aici întinde masa
binecuvântatul, storsul
pământ matern.
Iarbă
galbenă luceşte într-o cratiţă de fontă.
Ştii
tu oare
bucuria deşartă a cărei conştiinţe
te trage-atrage, că
acest ţinut nu te lasă
şi ce fel de tumult de
suferinţă
te-mpinge-aici?
La mama lui revine-aşa
copilul
îmbrâncit, bătut printre străini.
Cu-adevărat,
doar
aici poţi zâmbi, poţi plânge.
Şi doar aici te poţi suporta,
o,
suflete! Aceasta mi-e patria.
Primăvara 1933
Mint
ólmos ég alatt lecsapódva, telten,
füst száll a szomorú táj
felett,
úgy leng a lelkem,
alacsonyan.
Leng, nem suhan.
Te kemény
lélek, te lágy képzelet!
A valóság nehéz nyomait
követve
önnönmagadra, eredetedre
tekints alá itt!
Itt, hol a
máskor oly híg ég alatt
szikárló tűzfalak
magányán a nyomor
egykedvű csendje
fenyegetően és esengve
föloldja lassan a
tömény
bánatot a tűnődők szivén
s elkeveri
milliókéval.
Az egész
emberi
világ itt készül. Itt minden csupa rom.
Ernyőt nyit a
kemény kutyatej
az elhagyott gyárudvaron.
Töredezett, apró
ablakok
fakó lépcsein szállnak a napok
alá, a nyirkos
homályba.
Felelj -
innen vagy?
Innen-e, hogy el soha nem
hagy
a komor vágyakozás,
hogy olyan légy, mint a többi
nyomorult,
kikbe e nagy kor beleszorult
s arcukon eltorzul
minden vonás?
Itt pihensz,
itt, hol e falánk
erkölcsi rendet a sánta palánk
rikácsolva
őrzi,
óvja.
Magadra ismersz? Itt a lelkek
egy megszerkesztett, szép,
szilárd jövőt
oly üresen várnak, mint ahogy a telkek
köröskörül
mélán és komorlón
álmodoznak gyors zsibongást szövő
magas
házakról. Kínlódó gyepüket
sárba száradt üvegcserepek
nézik
fénytelen, merev szemmel.
A buckákról néha gyüszünyi homok
pereg
alá... s olykor átcikkan, donog,
egy-egy kék, zöld, vagy fekete
légy,
melyet az emberi hulladék,
meg a rongy,
rakottabb
tájakról idevont.
A maga módján itt is megterít
a kamatra
gyötört,
áldott anyaföld.
Egy vaslábasban sárga fű virít.
Tudod-e,
milyen
öntudat kopár öröme
húz-vonz, hogy e táj nem enged és
miféle
gazdag szenvedés
taszít ide?
Anyjához tér így az a gyermek,
kit
idegenben löknek, vernek.
Igazán
csak itt mosolyoghatsz, itt
sírhatsz.
Magaddal is csak itt bírhatsz,
óh lélek! Ez a hazám.
1933 tavasza
De-o
săptămână, îmi dau seama,
nu mă gândesc decât la mama.
C-un coş
scârţâitor în braţe
urca rufe-n pod să le-agaţe.
Eram
un ţânc ce-n gura mare
ţipa şi dădea din picioare.
Să lase
rufele-mbibate,
pe mine să m-aburce-n spate.
Ea
urca şi-n tăcere le-ntindea,
nu mă certa, nici nu mă privea,
iar
rufele lucioase, foşnind
fluturau în tărie, plutind.
N-aş
scânci, însă-i târziu deja,
acum văd ce uriaşă-i ea -
flutură-n
cer argintul părului,
pune sineală-n apa cerului.
octombrie 1934
Már egy
hete csak a mamára
gondolok mindig,
meg-megállva.
Nyikorgó kosárral ölében,
ment a padlásra, ment
serényen.
Én még
őszinte ember voltam,
ordítottam, toporzékoltam.
Hagyja a
dagadt ruhát másra.
Engem vigyen föl a padlásra.
Csak ment és
teregetett némán,
nem szidott, nem is nézett énrám
s a ruhák
fényesen, suhogva,
keringtek, szálltak a magosba.
Nem
nyafognék, de most már késő,
most látom, milyen óriás ő -
szürke
haja lebben az égen,
kékítőt old az ég vizében.
1934. okt.
1
Şedeam
pe dala de jos la chei, priveam
cum trece-o coajă de pepene
plutind.
Cufundat în destin, abia auzeam
adâncul tăcând şi
preajma flecărind.
De parcă ar fi curs din inima mea,
tulbure
şi umflată Dunărea trecea.
Ca
muşchii, dacă omul lucrează
la pilă, ciocan, chirpici sau
sapă,
aşa saltă, destinde, se-ncordează
fiece gest, fiece undă
de-apă.
Şi-mi povestea ca mama, mă legăna,
întreg oraşul de
mizerii-l spăla.
Şi-atunci
a-nceput o ploaie rară,
îns-a şi stat, de parc-ar fi zadarul.
Şi
totuşi, precum cel privind afară
dintr-o peşteră - priveam
hotarul:
ce-a fost pestriţ, ca o ploaie eternă
cădea vremea
trecută şi ternă.
Şi
Dunărea tot curgea. Şi ca pruncul
la sânul unei fecunde
mume
visătoare, aşa îşi făceau jocul
şi râdeau spre mine albele
spume.
Şi-n şuvoiul vremii-n prăvălire
se clătinau ca nişte
cimitire.
2
Eu
de-o sută de mii de ani privesc
ceea ce observ brusc, dintr-o
dată.
O clipă, şi părţile vremii se-ntregesc,
de-o sută de mii
de strămoşi contemplată.
Văd
ce ei n-au văzut, căci ei prăşeau,
ucideau, iubeau, îşi vedeau de
treabă.
Dar ei, trecuţi în materie, zăreau
ce eu nu văd, pentru
cine-ntreabă.
Ştim
unii de-alţii, cât bucuria de chin.
Trecutu-i al meu şi-al lor
prezentul.
Scriem poeme - creionul ei mi-l ţin,
eu îi simt
şi-mi amintesc momentul.
3
Mama-i
cumană, tata-i jumate
secui, jumate român ori de tot.
Gura
mamei mi-a dat dulci dumicate,
într-a tatii adevăru-şi găsea
loc.
Ei se îmbrăţişează când mă mişc.
Din pricin-asta
mă-ntristez uneori -
asta-i trecerea. Aşa sunt. Îmi zic:
"Ai
să-nţelegi când nu vom mai fi noi!..."
Îmi
vorbesc, căci ei deja eu însumi sunt;
slab fiind, aşa prind forţă
reală
eu, amintindu-mi că-s mai mult
decât mult, până la celula
primordială
sunt Străbunul, divizat spre-a se-nmulţi:
devin
tata şi mama, fericit,
tata şi mama-n două s-or despărţi
şi eu
astfel devin Unul însufleţit!
Sunt
lumea - cu ce-a fost şi este, tot:
leaturi ce unul pe-altul se
atacă,
înving descălecătorii, eu sunt mort,
şi chinul
cuceriţilor mă seacă.
Árpád şi Zalán, Werbőczi şi Doja -
turci,
tătari, slovaci, români se zbuciumă
în sufletu-mi c-un blând
viitor deja
dator trecutului - maghiari de-acuma!
...
eu vreau să muncesc. Ajunge lupta
că trecutul trebuie
recunoscut.
Una pe alta se-mbrăţişează unda
Dunării, ca viitor,
prezent, trecut.
Luptele duse de strămoşi, în fine,
amintirea
le preface-n pace lin,
să punem ordine-n lucrurile comune
e
treaba noastră; şi nici nu-i puţin.
iunie 1936
1
A
rakodópart alsó kövén ültem,
néztem, hogy úszik el a
dinnyehéj.
Alig hallottam, sorsomba merülten,
hogy fecseg a
felszin, hallgat a mély.
Mintha szivemből folyt volna
tova,
zavaros, bölcs és nagy volt a Duna.
Mint az
izmok, ha dolgozik az ember,
reszel, kalapál, vályogot vet,
ás,
úgy pattant, úgy feszült, úgy ernyedett el
minden hullám és
minden mozdulás.
S mint édesanyám, ringatott, mesélt
s mosta a
város minden szennyesét.
És elkezdett
az eső cseperészni,
de mintha mindegy volna, el is állt.
És
mégis, mint aki barlangból nézi
a hosszú esőt -
néztem a határt:
egykedvü, örök eső módra hullt,
szintelenül,
mi tarka volt, a mult.
A Duna csak
folyt. És mint a termékeny,
másra gondoló anyának ölén
a
kisgyermek, úgy játszadoztak szépen
és nevetgéltek a habok
felém.
Az idő árján úgy remegtek ők,
mint sírköves, dülöngő
temetők.
2
Én úgy
vagyok, hogy már száz ezer éve
nézem, amit meglátok hirtelen.
Egy
pillanat s kész az idő egésze,
mit száz ezer ős szemlélget velem.
Látom, mit ők
nem láttak, mert kapáltak,
öltek, öleltek, tették, ami kell.
S
ők látják azt, az anyagba leszálltak,
mit én nem látok, ha vallani
kell.
Tudunk
egymásról, mint öröm és bánat.
Enyém a mult és övék a
jelen.
Verset irunk - ők fogják
ceruzámat
s én érzem őket és emlékezem.
3
Anyám
kún volt, az apám félig székely,
félig román, vagy tán egészen
az.
Anyám szájából édes volt az étel,
apám szájából szép volt
az igaz.
Mikor mozdulok, ők ölelik egymást.
Elszomorodom néha
emiatt -
ez az elmulás. Ebből vagyok.
"Meglásd,
ha majd nem leszünk!..." -
megszólítanak.
Megszólítanak,
mert ők én vagyok már;
gyenge létemre így vagyok erős,
ki
emlékszem, hogy több vagyok a soknál,
mert az őssejtig vagyok
minden ős -
az Ős vagyok, mely sokasodni foszlik:
apám- s
anyámmá válok boldogon,
s apám, anyám maga is ketté oszlik
s én
lelkes Eggyé így szaporodom!
A világ
vagyok - minden, ami volt, van:
a sok
nemzedék, mely egymásra tör.
A honfoglalók győznek velem holtan
s
a meghódoltak kínja meggyötör.
Árpád és Zalán, Werbőczi és Dózsa
-
török, tatár, tót, román kavarog
e
szívben, mely e multnak már adósa
szelíd jövővel -
mai magyarok!
...Én
dolgozik akarok. Elegendő
harc, hogy a multat be kell vallani.
A
Dunának, mely mult, jelen s jövendő,
egymást ölelik lágy
hullámai.
A harcot, amelyet őseink vivtak,
békévé oldja az
emlékezés
s rendezni végre közös dolgainkat,
ez a mi munkánk;
és nem is kevés.
1936. jún.
Femeia
aceea frumoasă de odinioară
(Az a szép, régi asszony)
Aş
vrea s-o văd iar pe femeia de demult, un vis
în care graţia
blândă, de zână s-a închis,
care călca veselă-gravă în tina
moale
când ne plimbam în trei pe câmpuri goale,
de care,
privindu-te, nu puteai să nu tremuri,
aş vrea să n-o mai plac pe
ea, draga de pe vremuri.
Nu mi-am făcut cu ea vreun plan, aş vrea
s-o văd numai
visând când face plajă în grădina ca un rai
şi
cum însăşi e, ea ţine-n mână-o carte-nchisă
şi-n vântul toamnei
foşneşte în jur frunza deasă.
Aş privi cum se ridică-ncet, cu
şovăire,
precum cel ce se smulge brusc dintr-o amintire,
se
ridică, priveşte-n jur, cu pas grăbit se duce
spre drumul de
dincolo de-a tufelor răscruce,
aşteptând-o picotind să-i dăruiască
zarea;
cu foşnet de-adio pomii-i însoţesc plecarea.
Aş vrea
mult s-o văd, precum copilul mama-i moartă,
pe femeia de demult,
trecând a luminii poartă.
octombrie 1936
Azt a
szép, régi asszonyt szeretném látni ismét,
akiben elzárkózott a
tünde, lágy kedvesség,
aki a mezők mellett, ha sétálgattunk
hárman,
vidáman s komolyan lépett a könnyü sárban,
aki ha rám
tekintett, nem tudtam nem remegni,
azt a szép, régi asszonyt
szeretném nem szeretni.
Csak látni szeretném őt, nincs vele semmi
tervem,
napozva, álmodozva amint ott ül a kertben
s mint ő
maga, becsukva egy könyv van a kezében
s körül nagy, tömött lombok
zúgnak az őszi szélben.
Elnézném, amint egyszer csak tétovázva,
lassan,
mint aki gondol egyet a susogó lugasban,
föláll és
szertepillant és hirtelen megindul
és nekivág az útnak, mely a
kert bokrain túl
ott lappang, elvezetni a távolokon által,
két
oldalán a búcsút integető fákkal.
Csak úgy szeretném látni, mint
holt anyját a gyermek,
azt a szép, régi asszonyt, amint a fényben
elmegy.
1936. okt.
Inventaru-i
gata
(Kész a leltár)
În
mine m-am încrezut de la-nceput -
când omul n-are nimic, e de
ştiut
că nu-l costă prea mult. N-are cum să-i fie
mai scump ca
vitei stinse pe vecie.
Chiar de m-am temut, n-am dat bir cu
fugiţii -
născut, crescut, m-am pus în fruntea ginţii.
Pe toţi
i-am plătit ce-aceeaşi măsură,
pe cine-n dar mi-a dat, cu
iubitură.
Pe femeia ce cu mine s-a jucat:
am crezut-o sincer,
ca să-i fac pe plac!
Am frecat puntea, am smucit otgonul,
între
domni deştepţi am făcut pe prostul.
Am vândut morişti, pâini,
cărţi şi ziare
ori poezii - când ce avea căutare.
Am tras
nădejde că voi sfârşi în pat,
nu-n glorioase lupte ori
spânzurat.
Oricum va fi, inventarul e-ntocmit.
Am trăit - din
asta şi-alţii au murit.
noiembrie-decembrie 1936
Magamban
bíztam eleitől fogva -
ha semmije sincs,
nem is kerül sokba
ez az embernek. Semmiképp se többe,
mint az
állatnak, mely elhull örökre.
Ha féltem is, a helyemet megálltam
-
születtem, elvegyültem és
kiváltam.
Meg is fizettem, kinek ahogy mérte,
ki ingyen adott,
azt szerettem érte.
Asszony ha játszott velem hitegetve:
hittem
igazán - hadd teljen a kedve!
Sikáltam
hajót, rántottam az ampát.
Okos urak közt játszottam a
bambát.
Árultam forgót, kenyeret és könyvet,
ujságot, verset -
mikor mi volt könnyebb.
Nem dicső harcban, nem szelíd kötélen,
de
ágyban végzem, néha ezt remélem.
Akárhogyan lesz, immár kész a
leltár.
Éltem - és ebbe más is belehalt már.
1936. nov.-dec.
Urare
de bun venit lui Thomas Mann
(Thomas Mann üdvözlése)
Precum
copilul tânjind după tihnă,
ajuns deja lângă patul de-odihnă
te
mai roagă: "Rămâi, spune-o poveste" -
(să nu-l prindă
noaptea brusc, fără veste)
şi-n timp ce inimioara-i
bate-agitată
nu ştie nici el de-i mai înfocată
pofta de basm
ori de a-i fi aproape:
te rugăm: Stai cu noi, zi-ne de
toate,
străvechea poveste, nicicând uitată,
spune-ne că eşti cu
noi laolaltă
şi suntem cu tine-mpreună toţi cei
ce au gânduri
demne de om, idei.
Ştii, poetul nu minte pentru nimic:
zi-ne
adevărul, nu doar ce-i veridic,
lumina de care scapără
mintea,
căci singuri rătăcim în noaptea grea.
Precum prin madam
Chauchat Hans Castorp,
azi să străvedem şi noi prin propriul
corp.
Glasu-ţi calm nu trădează tărăboiul -
frumosul
povesteşte-l, zi-ne şi baiul,
înalţă-ne din doliu la dorinţă.
Ca-n
Kosztolányi, trecut în nefiinţă,
cancer groaznic roade-n
umanitate
în prea destule monstruoase state,
iar noi întrebăm
năuci: ce urmează,
de unde-s noile idei ce lezează,
se fierb
otrăvuri noi pentru-a ne-nvrăjbi -
cât timp vom mai avea un loc
pentru-a citi?...
Să nu ne-nmuiem când tu ridici glasul,
să
rămână bărbat drept bărbatul
şi femeie femeia - liberi, senini
-
şi oameni toţi, căci ei sunt tot mai puţini...
Ia loc.
Începe-ţi povestea pe-ndelete.
Noi te-ascultăm; fi-vor şi din cei
ce te
vor admira numai pentru că pot vedea
printre albi un
european sadea.
1937, începutul lui ianuarie
Mint
gyermek, aki már pihenni vágyik
és el is jutott a nyugalmas
ágyig,
még megkérlel, hogy: "Ne menj el, mesélj"
-
(igy nem szökik rá hirtelen az éj)
s
mig kis szive nagyon szorongva dobban,
tán ő se tudja, mit is
kiván jobban,
a mesét-e, vagy azt, hogy ott legyél:
igy kérünk:
Ülj le közénk és mesélj.
Mondd el, mit szoktál, bár mi nem
feledjük,
mesélj arról, hogy itt vagy velünk együtt
s együtt
vagyunk veled mindannyian,
kinek emberhez méltó gondja van.
Te
jól tudod, a költő sose lódit:
az igazat mondd, ne csak a
valódit,
a fényt, amelytől világlik agyunk,
hisz egymás nélkül
sötétben vagyunk.
Ahogy Hans Castorp madame Chauchat testén,
hadd
lássunk át magunkon itt ez estén.
Párnás szavadon át nem üt a zaj
-
mesélj arról, mi a szép, mi a
baj,
emelvén szivünk a gyásztól a vágyig.
Most temettük el
szegény Kosztolányit
s az emberségen, mint rajta a rák,
nem egy
szörny-állam iszonyata rág
s mi borzadozva kérdezzük, mi lesz
még,
honnan uszulnak ránk uj ordas eszmék,
fő-e uj méreg, mely
közénk hatol -
meddig lesz hely, hol
fölolvashatol?...
Arról van szó, ha te szólsz, ne lohadjunk,
de
mi férfiak férfiak maradjunk
és nők a nők -
szabadok, kedvesek
- s mind ember, mert
az egyre kevesebb...
Foglalj helyet. Kezdd el a mesét szépen.
Mi
hallgatunk és lesz, aki csak éppen
néz téged, mert örül, hogy lát
ma itt
fehérek közt egy európait.
1937. jan. eleje
Treizeci
şi doi de ani făcui -
surpriza-i găteala
acestui
poem
boem:
un
dar cu care mă surprind
eu, singur singurel fiind
la
ca-
fenea.
Ca
o pală mi-s duşi anii,
sub două sute încă-s
banii.
Chiară,
Ţară!
Puteam
să fiu învăţător
şi nu doar un biet
scriitor,
vlăjgan
sărman.
Dar
n-am putut, din păcate,
m-a alungat din
facultate
hapsân
stăpân.
Brusc,
brutal şi dintr-o dată,
de poemul "Nu am
tată"
ţara
fiara
o
apăra cu paloş scos.
Ţin minte acest
firoscos
nume
spune:
"Cât
eu voi mai putea vorbi,
aici profesor nu vei fi"
-
scânci,
roşi.
Dacă
Horger jubilează
că astfel
mă-ndepărtează,
slabă
treabă
-
Eu
întregul popor îl voi
învăţa-n viitor la
şcoli
supe-
rioare.
11 aprilie 1937
Harminckét
éves lettem én -
meglepetés e
költemény
csecse
becse:
ajándék,
mellyel meglepem
e kávéházi
szegleten
magam
magam.
Harminckét
évem elszelelt
s még havi kétszáz sose telt.
Az
ám,
Hazám!
Lehettem
volna oktató,
nem ily töltőtoll
koptató
szegény
legény.
De nem
lettem, mert Szegeden
eltanácsolt az
egyetem
fura
ura.
Intelme
gyorsan, nyersen ért
a "Nincsen apám"
versemért,
a
hont
kivont
szablyával
óvta ellenem.
Ideidézi szellemem
hevét
s
nevét:
"Ön,
amig szóból értek én,
nem lesz tanár e féltekén"
-
gagyog
s
ragyog.
Ha örül
Horger Antal úr,
hogy költőnk nem nyelvtant
tanul,
sekély
e
kéj -
Én egész
népemet fogom
nem középiskolás
fokon
taní-
tani!
1937. ápr. 11.
(Dumnezeu
stătea-n spatele meu...)
(Az Isten itt állt a hátam mögött...)
Dumnezeu
stătea-n spatele meu,
iar eu am înconjurat lumea ca să-1
găsesc...
..............................................
..............................................
M-am
târât. În picioare, Domnul meu
m-a privit de sus, dar nu m-a
ridicat.
Asta-i libertatea, dându-mi de-nţeles
că voi mai găsi
putere s-o fac.
Neputând
s-ajute m-a ajutat.
Putea fi focul, dar nu şi
cenuşa.
Câte-adevăruri, atâtea iubiri.
Mi-e alături
închizându-mi uşa.
Mi-e
trupul fragil, protejat de teamă!
Dar mi-aştept iubita surâzând
livid,
căci credinţa-mi stă alături în lumea
rostogolindu-se
haotic în vid.
sept.-oct. 1937.
Az Isten
itt állt a hátam mögött
s én megkerültem érte a
világot...
..............................................
..............................................
Négykézláb
másztam. Álló Istenem
lenézett rám és nem emelt föl engem.
Ez a
szabadság adta értenem,
hogy lesz még erő, lábraállni, bennem.
Ugy
segitett, hogy nem segithetett.
Lehetett láng, de nem lehetett
hamva.
Ahány igazság, annyi szeretet.
Ugy van velem, hogy itt
hagyott magamra.
Gyönge a testem: óvja félelem!
De én a párom
mosolyogva várom,
mert énvelem a hűség van jelen
az üres űrben
tántorgó világon.
1937. szept.-okt.
Anexă
Note bio-bibliografice
József Attila s-a născut la 11 aprilie 1905 la Budapesta. Tatăl său, József Áron (Iosifu Aron), a fost săpunar, iar mama, Pőcze Borbála, a fost spălătoreasă. În 1908, tatăl și-a părăsit familia, cu intenția de a ajunge în America, copilul ajungând în 1910 în grija Ligii pentru Apărarea Copilului și dat spre creștere unei familii de la ţară, de unde a revenit la Budapesta în 1912. Mama a fost răpusă de cancer în 1919, poetul ajungând la familia surorii sale, al cărei soț, avocatul Makai Ödön, i-a devenit tutore legal. În 1920 frecventează gimnaziul din Makó. În 1922 recurge la prima tentativă de suicid, în acest timp îl cunoaște pe Juhász Gyula, care scrie prefață și-l ajută să-și tipărească primul volum de poezii, Cerșetorul frumuseții (Szépség koldusa, 1922). Începând cu 1923, și revista Nyugat îi publică poeziile. În 1924 s-a înscris la secția rnaghiară-franceză a Universității din Szeged, dar în 1925 profesorul Horger Antal este revoltat de publicarea poeziei Cu inima curată (Tiszta szívvel) și-l amenință că nu va obține diplomă de profesor, de aceea din toamna anului audiază cursuri la universitatea vieneză, unde s-a cunoscut cu emigrația din capitala austriacă, Németh Andor, Kassák Lajos, Hatvany Lajos, Lukács György. În 1926-27 se afla la Paris, unde audia cursuri la Sorbonna. În 1927 a revenit la Budapesta. S-a împrietenit cu Illyés Gyula, l-a cunoscut pe Babits, însă acesta s-a arătat refractar față de el; într-un pamflet din 1930 îl atacă pe reputatul critic, ceea ce a făcut ca relațiile dintre ei să înghețe. Tot în 1930 devine membru al Partidului Comuniștilor din Ungaria, însă după ce nu a fost invitat la congresul scriitorilor de la Moscova (1934), se îndepărtează de partid și se apropie de cercurile social-democrate și liberale. În 1936 apare volumul Mă doare foarte mult (Nagyon fáj), dar nici acesta nu i-a adus recunoașterea așteptată. Depresiile se accentuează, în 1937 este internat în sanatoriul Siesta, de unde a fost luat de surori și dus la Balatonszárszó, unde dețineau o pensiune. În 3 decembrie s-a aruncat sub roţile unui tren. A fost înmormântat aici, dar în 1942 a fost deshumat și rămășițele i-au fost înmormântate în cimitirul Kerepesi din Budapesta. În 1938 i s-a decernat postum premiul cel mai râvnit de creatorii maghiari, Baumgarten, iar în 1948 opera sa a fost încununată și cu premiul Kossuth.
În afara titlurilor amintite, a mai publicat: Nu eu strig (Nem én kiáltok, 1925), Nu am tată și nici mamă (Nincsen apám se anyám, 1929), Ruinează capitalul, nu te văicări (Döntsd a tőkét ne siránkozz, 1931), Noapte la periferie (Külvárosi éj, 1932), Jocul ursului (Medvetánc, poezii alese, 1934).
Postum au apărut: Ultimele poezii. Scrieri în proză: Curriculum vitae; Notițe la idei libere (Szabad-ötletek jegyzéke), publicate de Stoll Béla, Budapesta, Editura Atlantisz, 1995, 97 p. Eseistică și critică literară: Studii și articole (1923-1930); Integrala poetică și scrieri alese (Összes versei és válogatott írásai), sub red. Németh Andor, 1938; Integrala poetică și traduceri (Összes versei es műfordításai), sub red. Bálint György, 1940; Opera omnia 1-4 (Összes művei 1-4), ediție critică îngrijită de Szabolcsi Miklós și Waldapfel József, 1952-67; Versek-Poezii, Kétnyelvű kiadás. Traducere şi prefață de Mihai Beniuc fordításával és előszavával, Ediție bilingvă, Editura pentru Literatură-Irodalmi Kiadó, București, 1967; Opera poetică integrală (Összes versei), ediție critică, red. Stoll Béla, 1984; Poezii alese (Válogatott versei), selecţie, prefaţă de Béres Attila (Budapesta), 1975, Editura Magvető, 415 p. Colecţia Kozmosz - Könyvek); Studii şi articole, 1923-1930. Scrieri (Tanulmányok és cikkek. 1923-1930. Szövegek), sub. red. Horváth Iván, Budapesta, Editura Osiris, 1995, 326 p.; Integrala poetică, redactor responsabil directorul editurii, Editura Impresszum, f.a. A tradus din P. Bezruc, J. Wolker, V. V. Maiakovski, Serghei Esenin, Aleksander Blok, Emile Verhaeeren, Artur Rimbaud, Francois Villon ş.a.