ELEKES FERENC

DEGETELE FINE ALE
DOAMNEI ÎN NEGRU

Traducere din limba maghiară de
CORNELIU CÂLŢEA
Redactor: Cseke Gábor
Pe copertă: fotografie de Hedy Löffler

CUPRINS

I.

OFILIREA ŞTIRILOR

Îmi scriu poezia într-o vreme
în care lumea e înţesată
de evenimente internaţionale:
Iarna acestui an
acum îşi semnează,
cu zeama de zăpadă,
demisia
şi după ştiri neconfirmate
au apărut deja
rândunele incendiare.
Sunt împrejurări în care
ar fi vremea
de purtat niscai haine
de tot deschise la culoare
şi, căptuşite cu bune dispoziţii,
destinse stări generale.
Şi-ar mai fi acum vremea
englezeşte de-a-nvăţa,
numai că cimitirele-s deja
pline cu dintr-aceia
ce ştiau perfect engleza,
şi într-o astfel de situaţie
nu mai merită a încerca
poate nici măcar de a înota
prin aşa-zisele, limpezi, ape albastre.
De pe urma lor mi-aduc aminte:
uneori cred că doar a mea idee a fost
vara trecută,
pricină din care
n-a ieşit nimic din florile
ce le udam tare
şi din a soiului pricină
prunele zbârcite prins-au să devină.
De-altfel mie-mi este lesne:
multe pilde aş putea aduce,
despre una alta veste,
căci din vreme-n vreme
îi ascult pe cei în vârstă
care, lângă un pahar cu vin,
îmi povestesc mereu, cu temei,
câte-o întâmplare fără venin,
sigur, despre război, prizonierat
şi despre femei,
dar prin ele nu-i nimic adevărat
decât războiul,
prizonieratul
şi femeile, de admirat.
Omul să simtă, asta e important
care e adevărul
atunci când ai poveştilor albi dinţi
lucesc elegant.
Şi încă şi mai temeinic
ca doar poveştile ce se pot continua
să le creadă omul căci, nu-i aşa,
şi pocnetul pietrei din praştie
se termină în goarnă, zău,
copilu-apoi creşte peste creioanele lui colorate
şi viitor a-şi monta va începe pe loc,
vă rog motivaţi clipele de tihnă
căci ploaia nu-i doar precipitaţie
şi nu poate fi doar ştire nici mersul vremii
căci nu-i stă în fire pălirea.
Nu numai viitorul,
şi trecutul e curată mirare,
dar pe un ou urzit nu cloceşte găina.
Să vorbim, aşadar, desluşit
în clipa de faţă:
îmi scriu poezia într-o vreme în care
ar fi timpul
să se poarte niscai haine deschise de tot
la culoare,
şi, căptuşită cu bună dispoziţie,
o stare generală lejeră.

II.

ÎN INTERPRETAREA MEA

Mă întreabă cum sunt, îi spun că nu sunt bine, asta înseamnă, în înţelesul meu, că sunt bolnav, în vreme ce el îmi răspunde că nu contează, doar sănătate să fie, da, zic eu, sigur că nu contează, cel mai bine este atunci când omul este sănătos, în interpretarea mea întâmplarea asta a însemnat, în cazul dat, că, chiar aşa, prietene, m-ai întrebat cum sunt, eu ţi-am spus că nu sunt bine, numai că tu nu ai fost atent, în interpretarea ta eu nu am nici un bai, nu intră în discuţie vreun altfel de necaz, ci doar faptul de a fi sănătos, suport eu până şi asta, ca nimeni să nu fie atent la mine nici atunci când sunt bolnav, măcar că, în interpretarea mea, s-ar cuveni totuşi ca cineva să-mi asculte necazul, iar de nu mă ascultă atunci asta înseamnă, în interpretarea mea, că nimeni nu mă mai bagă în seamă pentru că ştie bine, a auzit pe undeva, i-a pătruns cumva în ureche, aşa i se pare lui, bănuieşte că foştii mei prieteni de aceea tot şuşotesc pe la spatele meu pentu că ei ştiu deja, cu toţii, că sunt tare bolnav, aşa ceva nici că se poate exprima în fraze sănătoase, cât anume sunt de bolnav, în interpretarea unora nici că mai trăiesc, şi totuşi, deoarece ei mă văd zi de zi, acela e doar un vis, în vreme ce în interpretarea mea situaţia este că mă obsedează visul acesta ce revine mereu: îmi tot amân moartea.

CEL MAI MULT ÎMI PLAC PILULE DE CULOARE ROZ

De-o vreme, fiind de-cuma bolnăvicios, am pornit în a mă vindeca. Respect toate indicaţiile medicului, dacă trebuie să iau, înainte de masă, un pumn de pilule, atunci eu înghit fără nici o ezitare, înainte de a mânca, acel pumn de pilule şi nici nu mai trebuie să spun că procedez întocmai şi după ce am mâncat, respectiv că, fără a mă codi, înghit pumni înregi de pilule. Cel mai mult îmi plac pilule de culoare roz, pe acelea le înghit cu cea mai mare plăcere. Este ceva delicat, aş putea spune, ceva poznaş în pilule de culoare roz, simt că ele mă întineresc, devin mai vesel de pe urma lor, îmi vine chef de zbenguială dacă înghit pilule roz şi de va fi să mă şi pot da jos din pat. Mai zilele trecute am putut să mă dau jos, am şi ieşit în largul străzii ca să pot face, fără ezitare, plimbarea prescrisă. Acolo mi-am adus însă aminte că am uitat să iau tabletele pe care mi le-a prescris, de ordinul pumnilor întregi, medicul, e adevărat că m-am şi bucurat de asta, de uitare, nu am simţit nici un fel de crispare, vreun zgârci prin stomac, singurul simpton a fost, după uitatul acasă al pilulelor de culoare roz, că am început să simt un dor de ţară, zic bine, mă cuprindea dorul de patrie după pilulele de culoare roz, ceva tot aşa ca atunci când a trebuit să părăsesc Niagara, vuietul căreia l-am îndrăgit pentru totdeauna după doar un singur minut de ascultare a lui, este de nesuportat dorul de patrie, este un sentiment pe care doar a-l povesti nu ajunge, un om care ştie s-o facă îl şi cântă, suntem, nu-i aşa, deseori martorii unor momente în care, atunci când îl năpădeşte pe cineva dorul de patrie el cântă ceva prin care spune că n-ar mai părăsi-o pe ea, respectiv patria, cântă asta aici acasă, în patria lui, cum că nu ar părăsi-o pe ea, în loc să şi rămână pentru totdeauna aici acasă şi să se bucure în tihnă de patrie, decât să tot scâncească s-ar putea tot bucura zilnic, iar în eventualitatea că ar avea şi zile în care nu s-ar putea bucura de nimic pentru că, să zicem, se îmbolnăveşte, antidotul şi pentru aşa ceva este, nu-i aşa, inclus în punguliţă, în situaţii dintr-astea doar înghite o pilulă de culoare roz, cu asta rezolvându-şi problema dorului de patrie, precum şi scâncetele, garantez eu asta pentru că am făcut încercarea. Dacă mi-am uitat acasă pilule roz am bătut puţin câmpii, nu-i nimic, îi acolo, iată, farmacia, intru pe loc şi, plin de încredere în ea, îi mărturisesc doamnei farmaciste că tare aş dori să fie drăguţă să-mi dea o singură pastilă de culoare roz, ştiu, nu-i voie s-o dea fără reţetă, dar cu mine să facă o excepţie, pentru că nu mai suport, mă bântuie dorul de patrie, bănuiesc că ştie cât de stăruitor este sentimentul acesta, dorul de patrie, iar eu aş avea nevoie doar de o singură pastilă de culoare roz, pentru că chiar aşa cum sunt, aproape şubrezit, m-am pornit totuşi pe drumul vindecării, nu irosesc nici un minut în care să nu mă ocup de vindecarea mea, şi de astă dată de-aia am plecat de acasă, din pricina obligatoriei plimbări, şi, la toate acestea domnişoara în halat alb îmi spune că totul este în regulă, fac o excepţie cu dumneata, o singură pilulă nu e, chiar aşa, un pumn întreg de pilule, numai că să-i spun ce fel de pilulă să fie aceea şi, dacă o ştiu, să-i spun şi denumirea ei, căci altminteri îi este tare greu să se orienteze printre câte de-alde astea are prin farmacia aceea. Să fie de culoare roz, îi spun eu aproape în şoaptă, de culoare roz, cu restul să nu-şi bată capul, să considere cum că nici n-aş fi trecut pe aici, dar ea nu s-a lăsat, a stăruit, realmente s-a rugat de mine ca, din moment ce nici măcar atâta nu ştiu, numele pastilei, să-i spun câte ceva despre boala mea, asta s-ar putea s-o ajute în alegerea pilulei de culoare roz, pentru că ea ar dori să acţioneze în conformitate cu cerinţele meseriei ei, iar acestea tocmai asta prevăd, să nu dea nimănui ceva ce nu-i este indicat, ceva ce, eventual, ar putea să-i fie chiar dăunător, să-i spun adică ceva despre boala mea, d-apoi m-am gândit că asta n-ar fi ceva greu de făcut, ştiu exact care îmi este necazul, iar dacă cineva ştie bine ceva atunci poate istorisi cu uşurinţă acel ceva, am şi început să fac pe loc asta, ca s-o ajut, am început de acolo cum că, ştiţi, stimată domnişoară, boala mea este extrem de simplă, se poate spune că este o boală de toate zilele, are şi un nume numai că acum nu-mi aduc aminte de el, vă rog să vă imaginaţi o casă de cultură în care, pe la sate, se organizează şi petreceri, şi să zicem că această casă de cultură nu-i altceva decât burta mea. Mai trebuie să vă imaginaţi şi că ţambalul de acolo nu s-ar afla în colţ, unde e pus de obicei, ci atârnă, agăţat de un cui uriaş, pe un perete, în vreme ce contrabasul atârnă pe celălalt perete, tot de un cui uriaş, iar de va fi să ies pentru un un pas-doi în plină stradă acestea încep să clămpăne şi, în situaţia asta, eu încep a auzi niscai sunete ciudate, să nu vi le închipuiţi a fi simple cârâituri prin stomacul meu, ceea ce i se poate întâmpla oricui, adică simple chiorhăituri prin stomac, la mine sunt muzica discordantă de nesuportat din casa de cultură, respectiv din stomacul meu, pe moment nu-mi trece prin minte un exemplu mai bun, dar ştiţi la ce mă gândesc, acolo unde ţambalul şi contrabasul atârnă pe perete este o mare dezordine, şi astea doar aşa, neacordate, încep să ţăcăne şi să mugească prin burta mea şi, nu-i aşa, acuma v-aţi putut da seama care-i boala aceea care se manifestă în felul acesta, şi ştiţi deja care este pilula aia roz care se potriveşte stării mele, pentru ca acel cumplit dor de patrie să fie ostoit, primesc aşadar, nu-i aşa, o pilulă de culoare roz, şi nu mai trebuie să încep să vă spun încă odată ce fel de simţământ este dorul de patrie, o spune şi cântecul, melodia aceea afirmă limpede că cel care o cântă n-ar părăsi-o niciodată pe ea, respectiv patria, spuneţi-mi, vă rog, trebuie să mai aştept mult pilula aceea de culoare roz, care mi-ar putea salva viaţa, iar dacă nu viaţa, ori dacă nu chiar viaţa, de scâncete e sigur că m-ar salva, ştiţi, scâncetul este mai rău chiar şi decât plânsul, când se plânge lacrimile realmente spală, nu-i aşa, lucrurile de plâns din om, dar scâncetul nu rezolvă nimic, fără lacrimi nu se poate trăi, nu se poate nici fără pastile de culoare roz, pentru că acelea, după cum spuneam, în şoaptă, la început, ca să fie secretul nostru, al amândurora, realmente întineresc omul, de pe urma pastilei roz voi fi mai vesel, până şi giugiuli voi putea atunci, de va fi să mă pot scula din pat. Mai sunt niscai oameni de treabă pe lume, iată, de pildă, este aici domnişoara aceasta farmacistă, iar în buzunarul meu deja pastila de culoare roz, dar în momentul în care ies din farmacie ca s-o iau la vale, mă uit îndărăt şi văd cum domnişoara aceasta farmacistă tocmai şterge, cu cotul ei frumos, corect alcătuit, fereastra aburită a farmaciei, ca să mă poată vedea pe mine şi să-şi poată imagina că are în faţă un cămin cultural pe peretele căruia, atârnând în nişte cuie uriaşe, mugeşte de la sine contrabasul şi vibrează, fără a fi stimulat, ţambalul.

SE SPUNE

Viaţa este frumoasă. Se spune. Se poate. Numai că sunt sătul de câteva lucruri ce ţin de ea. M-am săturat, de pildă, de mine însumi, ca să nici nu mai vorbesc de alţii. M-am plictisit de genele mele, prin coate îmi ies deja genele, sunt plictisit de culoarea puţinului meu păr, de o mişcare, cea prin care apuc paharul ca să beau berea, m-am plictisit de încălţările mele uzate, de mersul meu, m-am plictisit de bancurile mele pe care le tot aud de la alţii, m-am plictisit să salut, de maniere, să răspund la întrebări, m-am săturat să mi se tot reproşeze propriile mele fapte, vorbele, părerile, gusturile, ba chiar, de va fi să cădeţi de acord cu mine, şi de aşa ceva m-am săturat. Mi s-a urât ca despre cineva să reiasă ceva, şi de nu reiese nu mă interesează nici asta. În mine sălăşluiesc uneori o sută de Oblomovi, m-am plictisit şi de ei. Sunt sătul de chefuri, sunt plictisit de plictiseală. Sunt plictisit de înmormântări, de nunţi, de oaspeţi, de neamuri. Sunt plictisit şi atunci când cineva încearcă să-mi explice de ce am ajuns să fiu plictisit de unu-două mărunţişuri, aşa cum sunt şi cele pe care le-am înşirat până acum. Sunt tare plictisit de absolut orice explicaţie, sunt plictisit şi de scopurile măreţe ca şi de trândăveală. M-am săturat şi de toate aceste nemaipomenit de multe invenţii, m-am tare plictisit şi de butoanele, clapetele, care sunt mereu de apăsat. M-am săturat de ceaiuri, de vitamine...

Măcar că viaţa este frumoasă. Se spune...

CEL MAI BUN MEŞTEŞUG ESTE VINDECAREA OAMENILOR SĂNĂTOŞI

Aceasta este propria mea descoperire. Eu însumi mi-am dat seama de asta, singur-singurel. Mi-am dat seama până şi de faptul că o boală este cu atât mai rea cu cât este mai gravă. Omul este expus mereu unei sumedenii de lucruri bizare. De pildă faptului că, subit, îşi aduce aminte de ceva. Nu demult mie mi-a trecut prin cap că oare cum de se poate ca adevărurile veşnice să se nască de regulă doar în capul meu, nu şi prin capul altora, iar dacă totuşi da, atunci tare, tare rar.

Să luăm numai pilda amintită mai sus, aceea cum că cel mai bun meşteşug este vindecarea oamenilor sănătoşi. Este un exemplu simplu, pe înţelesul tuturor, dar până acum nu i-a trecut nimănui prin cap, ori de, să zicem, i-a trecut, n-a spus-o. Cel puţin mie nu mi-a spus-o nimeni. Pe pământul acesta trăiesc o sumedenie de oameni cărora nu le place să stea de vorbă. Mie, de pildă, îmi place să stau la taclale oriunde m-aş afla, în autobuz, în tren, peste tot pe unde se mai află şi alţii. Ba mai mult, mie mi se întâmplă să stau de vorbă şi cu mine însumi, întreb de la mine însumi că, noa, cum mai suntem, cum am dormit, şi altele. Întreb de la mine dar nu-mi răspund mie, nu-mi povestesc nimic pentru că dacă mi-aş povesti, despre ce aş mai putea vorbi cu alţii, îmi pun eu, tot aşa, mie însumi, şi întrebarea asta.

Am cunoscut un om care, ca şi bravul soldat Sveik, obişnuia să spună şi el, atunci când putea, că a cunoscut un om din satul acela şi acela, vasăzică am cunoscut un om despre care, pe parcursul discuţiilor a reieşit că el nu are nici un necaz, nu-l atinge nici măcar o adiere a vreunei boli, e sănătos ca o ghindă pe care o tot visează porcii flămânzi.

Am socotit că, în ce mă priveşte, a nu-l crede pe omul acesta este un lucru firesc, pe lume există mereu dintr-aceia cărora le place să fabuleze, iar momeala acestora nu trebuie înghiţită. De pildă nu aştept nici eu de la nimeni să creadă propriile mele plăsmuiri, să zicem înşiratul feluritelor boli care mă bântuie pe mine. Mărturisesc acum ceva, de ce le-aş tot ascunde pe sub obroc, ele tot boli ar rămâne şi pe acolo, pe sub obroc ascunse, prin urmare eu am înregistrat patruzeci şi opt de boli puse în lumină de către medici. S-ar putea să fie şi mai multe, dar numai atâtea am putut reţine, la cea de a patruzeci şi opta boală am fost nevoit să renunţ la numărătoare fiindcă m-a năpădit o altă boală, şi anume păgubitoarea îndobitocire de la bătrâneţe. Am, după cum am mai spus, o sumedenie de boli preferate, la unele dintre ele ţin în mod cert, dar pe asta, cea de pe urmă, pe asta n-o pot suferi, cel puţin nu mă mândresc cu ea deoarece îmi ameninţă în mod periculos frumosul meu obicei, acela de a-mi face plăcere să stau de vorbă, aşa în general. Despre lucruri importante, despre nimicuri, mi-e totuna, numai să tot vorbim. Nu prea obişnuiesc să-mi etalez păguboasa prostire senilă, ca nu cumva să mă invidieze oarecine, cineva, să zicem, care are o sumedenie de amintiri neplăcute şi căruia i-ar place să le uite pentru totdeauna. De pildă o spargere a unei bănci, o tentativă de suicid, de-alde astea.

Prin urmare am cunoscut un om care nu era victima nici unei boli. L-am interogat temeinic, l-am cercetat cu migală, de la brâul lui în jos până la degetul mic de la picior, în sus, până la creştetul capului. Nu avea nici un bai omul acesta, a reieşit deplin asta, numai că, ajungând la creştetul capului i-am spus omului acesta sănătos tun, că, hai să ne oprim totuşi puţin aici. - Pe dumneata te doare uneori capul? A răspuns scurt: niciodată. - Păcat, mare păcat, i-am spus eu îngrijorat. Numai că s-a uitat atunci la mine omul acesta şi m-a întrebat de ce-i păcat că pe el nu-l doare nicicând capul. Îi spun că e păcat din două pricini, una este aceea că, din întâmplare, am la mine un leac care ostoieşte durerea de cap, iar azi aş dori să pot face un bine cuiva, ori dumneata eşti aici, îmi eşti la indemână, nu trebuie să caut pe nimeni într-o astfel de stare ca să-l pot ajuta, şi, uite, reiese că dumneata nu ai nevoie de nimic. În situaţii de felu acesta mă simt inutil, întocmai ca şi eroii de pomină din memorabilele romane ale literaturii engleze sau ruse, în astfel de împrejurări îmi vine să-mi trag un glonţ în cap, ori dacă nu chiar asta, atunci măcar să fac apel la cineva să-şi desemneze, pentru asta, ajutoarele. Din păcate nici acest lucru, duelul, nu mai este azi la modă, aşa că acum îţi voi spune dumitale care este cel de al doilea lucru pentru care este păcat să nu te doară capul:

De aceea este păcat pentru că dumneata eşti tare bolnav. E mai bine să afli de la mine, şi nu dintr-un cabinet ce miroase a medicamente şi unde ţi se trage un ciocan într-un genunchi, moment din care va putea începe să te tot doară, până la sfârşitul vieţii, capul, braţul, piciorul, plămânii, până şi rinichii. Uite, eu nu sunt medic dar pot vedea până şi în rinichii oamenilor şi de altminteri am şi o invenţie. Sunt o fire puţin zgârcită, nu dezvălui nimănui invenţia aceasta, dar dumitale îţi spun acum cât este de periculos dacă pe cineva nu-l doare capul niciodată. O să înţelegi uşor, pentru că ţi-o voi spune simplu, la nivelul dumitale, respectiv la un nivel al maselor populare, dacă nu cumva te jignesc. Esenţa invenţiei mele este aceea că celui pe care nu-l doare niciodată capul, precum eşti dumneata, aceluia îi sunt stricate, în organism, parcursurile destinate transmiterii durerii, nu are ce să-i semnaleze capului că pe aici ori pe dincolo este vreun necaz, că trebuie operat urgent ficatul, rinichii, plămânii, orice, numai că trebuie făcută urgent treaba asta, operaţia, pentru că organul este bolnav. Nu are ce anume să facă transmisia asta. Asta este boala dumitale. Şi ce mai noroc ai dumneata că lucrul acesta a ieşit acum la iveală. Căci boala aceasta nu poate fi prevenită, de vreme ce nici capul nu te mai doare, şi-atunci e deja târziu, s-a terminat. Este propria mea descoperire aceasta, asupra căreia păstrez o profundă tăcere, o fac din pură invidie. Şi încă ceva îţi mai spun dumitale: cel mai bun meşteşug este vindecarea oamenilor sănătoşi. Dumneata, de pildă, eşti omul meu, a te vindeca pe dumneata este o adevărată minunăţie.

NU-I AŞA, LALÓ?

Noi am lucrat împreună, într-o redacţie, vreme de aproape douăzeci de ani, în aceeaşi încăpere, dar noi nu ne-am tutuit niciodată, aşa-i, Laló? Nu ştiu de ce, aşa s-a potrivit. Dumneavoastră aţi fost pentru mine, mereu, Laló, eu, pentru Dumneavoastră, totdeauna, domnul Frici, Până şi atunci când ar fi fost corect să ne apelăm altminteri, nu-i aşa, Laló? Apoi timpul a trecut din belşug peste noi, deja doar pe câteva degete am putea număra câţi dintre noi, din acea cameră, mai există, poate numai noi doi, nu-i aşa, Laló? Până nici martori nu mai sunt, ai modului nostru original de a fi patrioţi, nu-i aşa, Laló? De bună seamă că vă aduceţi şi dumneavoastră bine aminte de acea pretenţie, venită de sus, ca în fiecare dimineaţă, atunci când pe afară s-a luminat într-atâta încât să ne putem vedea unul pe altul, noi, aşa cum li se cuvine unor buni patrioţi, să stingem lumina din camera aceea. Desigur, în zilele de iarnă. De pe urma acestei pretenţii venită de sus, Dumneavoastră aţi tras concluzia că, în felul acesta, a fi patriot este o treabă extrem de simplă, nu trebuie să faci nimic altceva decât un clic pe întrerupător. Dacă sting lumina sunt patriot, dacă o aprind nu sunt patriot. Mie mi-a plăcut atât de tare ideea Dumneavoastră, concluzia, invenţia aceasta, încât până si eu, eu însumi, am început să exersez zilnic clic-ul întrerupătorului, respectiv cea mai simplă modalitate de pe lume de a fi sau a nu fi patriot. Vă aduceţi bine aminte şi Dumneavoastră de aceste clipe şăgalnice, nu-i aşa, Laló?

Sper că vă aduceţi aminte şi de faptul că noi, în cei aproape douăzeci de ani, nu ne-am certat niciodată, nu ne-am făcut necazuri unul altuia, nu ne-am posomorât reciproc. Nu-i aşa, Laló? Acum însă s-a întâmplat ceva bizar, treabă din pricina căreia mi se strânge gâtul: am citit pe internet amintirile Dumneavoastră, o parte din biografie, şi mi-am notat un număr despre care, în acei aproape douăzeci de ani, mie nu prea mi-aţi vorbit.

43083. patruzecişitreizerooptzecişitrei. Îl ştiu şi pe nemţeşte...

Ştiam că Dumneavoastră, pe vremea când eraţi copil, aţi fost locuitor al lagărului, că v-aţi eliberat ca printr-o minune, noi ştiam multe despre Dumneavoastră, dar despre toate acestea ne-aţi vorbit doar arareori, nu-i aşa, Laló? Iar ceea ce nu înţeleg nici acum este cum de s-a putu întâmpla că în aproape douăzeci de ani Dumneavoastră nu m-aţi tutuit nici măcar odată. Măcar odată să-mi fi spus servus Frici, sau ceva asemănător... Prin urmare mă incomodează faptul că deşi am îmbătrânit, acea mică distanţă a lui dumneavoastră a rămas totuşi între noi. A rămas, nu-i aşa, Laló? Măcar că ce patrioţi buni am fost, pe vremuri, amândoi, atunci când făceam întrerupătorul să ţăcăne, prilej cu care ne aruncam câte o privire de complici, nu-i aşa, Laló?

INTESTINUL GROS, PREA LUNG, ESTE DE PRISOS

Am primit de la Laló, din Budapesta, o scrisoare în care el constată că este cu desăvârşire inutil ca omul să dispună de un intestin gros mult prea lung. Chiar şi transcriu aici scrisoarea lui Laló:

"Dragă domnule Frici, mi-ai fi putut scrie o ştire mai bine presărată cu bucurii. Respect cu atât mai mult omul care îndură o boală, dar decât să fac aluzii, câţi dintre prietenii mei nu trăiesc aşa nici nu mai ştiu de când, ş.a.m.d.

Sper că V-aţi adaptat bine la schimbatele condiţii, şi că de altminteri, de pe undeva de prin afară, Dumneavoastră vă autocontemplaţi cu seninătate.

Şi acum câte ceva din propriile mele, şi ale Dumneavoastră, experienţe;

De pe vremea lagărelor începând, eu îi respect pe medici considerându-i a fi mir Dumnezeiesc. Pe cei buni, iar dacă soarta a rânduit altul pe lângă mine, şi pe cei răi. Pentru că întocmai ca preoţii şi ei tălmăcesc cuvântul Domnului, şi cei buni şi cei răi deopotrivă. Ascultaţi de ei.

Domnule Elekes, cândva aţi desfăcut în bucăţi - nu-mi aduc bine aminte - un Leica ori un Zorki. L-aţi remontat şi pe tavă au rămas două şuruburi minuscule. Şi-atunci aţi spus aşa: ăia de pe acolo au proiectat greşit Leica asta. Au încărcat aparatul cu două şuruburi inutile. D-apoi, domnule, după remontarea Dumneavoastră a rămas pe de lături o bucată mare de intestin gros. Dar organismul funcţionează şi aşa - cel puţin aşa aţi apreciat Dumneavoastră, pe vremea aceea, cazul.

Dragă Frici, tare sper că şi în situaţia de faţă Vă veţi păstra acest har.

Vă îmbrăţişează, Laló."

Tare îmi place scrisoarea aceasta, odată pentru că este scurtă (ca şi viaţa) iar în al doilea rând pentru că este adevărată. Dragă Laló, chiar că ţi-aş fi putut da veşti mai bine presărate cu bucurii, dar, din păcate, nu le aveam la îndemână, ştirile mai bune. Mai departe: chiar şi de nu cu înţelepciune, dar de adaptat m-am adaptat la condiţiile schimbate, eu însumi meditez senin asupra mea aşa cum aţi pomenit, respectiv din afara mea... Uneori atât de din afară încât chiar că sunt, realmente, în afară de mine, asta o spun doar aşa, de dragul jocului de cuvinte, ca să fiu de pe acum mai senin. Dar scrisoarea aceasta îmi place mai cu seamă pentru faptul că Dumneavoastră n-aţi uitat încă Leica aceea pe care chiar că am demontat-o şi am chiar găsit stricăciuni prin ea, mai bine zis accesoriile acelea inutile. Să fi trecut deja de atunci poate mai bine de treizeci de ani. A găsi cusururi într-o Leica? Cine să mă creadă vreodată? Măcar că chiar am descoperit. Nu lipsea nimic din aparatul acela ci, de fapt, era alcătuit din mai multe piese decât ar fi avut neapărat nevoie. De aceea or fi şi rămas pe din afară cele două şurubele. După opinia mea. Pentru că se poate şi ca inginerul Leicăi să nu fi proiectat chiar în zadar cele două mărunte şuruburi. Este posibil, el ştia mai bine decât mine la ce anume sunt bune acolo cele două şurubele, nu le-ar fi proiectat fără rost, s-ar fi dus mai degrabă la o bere, precum prietenul nostru comun, Lazics, Domnul să-l odihnească în pace. Prin urmare Dumneavoastră îmi spuneţi că şi mecanismul meu, respectiv organismul, va funcţiona, precum Leica, şi în felul acesta, adică chiar dacă a rămas pe din afară o mare bucată dintr-o componentă a lui... Măcar de aţi avea dreptate, Laló! Măcar de-ar fi aşa, că înaltul Domn tot în felul acesta m-a proiectat şi pe mine, exact aşa, ca să mai pot funcţiona şi aşa o vreme. Numai de-ar fi aşa, Laló! Pentru că uneori mă încearcă bănuiala că Domnul nu în zadar m-a proiectat în felul acesta pe mine. Trebuie că el ştia ceva ce noi doar bănuim. Şi presupunem mai cu seamă pentru că sperăm.

Din scrisoare reiese că nu numai eu ci şi Dumneavoastră sunteţi plin de speranţe în privinţa în care mi se va rândui viaţa în viitor. Sperăm amândoi, nu-i aşa, Laló, de astă dată că da, dacă acela care m-a proiectat a greşit totuşi, iar un intestin gros prea lung este de fapt complet inutil. Sperăm amândoi. Amândoi, nu-i aşa, Laló?

ROMAN

- Viaţa mea este un roman!

- Ce?

- Roman.

- Roman?

- Aşa cum zic, roman.

- Şi viaţa mea ce-i?

- Aceea este viaţa dumitale.

- Este viaţa mea, dar de e s-o luăm aşa, este un roman şi asta.

- Depinde, ce fel de roman.

- Cel puţin la fel cu al dumitale.

- Al meu?

- Al dumitale.

- Totuşi, asta nu se poate chiar aşa spune.

- De ce nu se poate spune?

- Pentru că roman este numai acela care e interesant.

- Care e interesant?

- Acela.

- Şi viaţa mea nu e interesantă?

- Asta dumneata o şti.

- Nu numai eu ştiu asta.

- Nu asta este important, câţi oameni o ştiu, important este să fie interesantă.

- Pentru dumneata ce este interesant?

- Interesant este ceea ce se întâmplă doar unora, nu tuturor

- Nu semnez asta.

- Cum adică n-o semnaţi?

- Aşa, pentru că eu sunt de altă părere.

- Dumneata ai mai fost de altă părere, şi ai mai spus şi că nu semnezi, mai apoi ai semnat, totuşi, indiferent de opiniile pe care le-ai avut.

- Asta-i altceva.

- Cum adică altceva?

- Aşa, că una-i opinia şi altceva semnătura.

- E bine, sunt curios de viaţa dumitale. Îţi convine?

- Asta am vrut să aud de la dumneata.

- Ce?

- Asta, că eşti curios de viaţa mea.

- De ce ai vrut să auzi asta?

- Am crezut că pe dumneata nu te interesează decât propria dumitale viaţă.

- Să nu ne ofensăm. Era vorba că discutăm.

- Să discutăm.

- Despre ce anume am putea noi discuta?

- Să facem schimb de poveşti.

EU SUNT UN OM DE NESUPORTAT

Aşa. Insuportabil. Nu am nici prieteni. Şi dacă totuşi am, acela este un aşa prieten încât, de îmi face o vizită, îmi pipăi mai apoi obrazul ca să mă conving, cu propria mea mână, dacă mai trăiesc oare. Pentru că acest totuşi-am-prieten al meu obişnuieşte să-şi viziteze prietenii doar atunci când aceştia nu mai au prea mult de trăit, doar pe aceia pe care medicii din toate spitalele, cu braţele deschise, i-au externat într-o stare în care, din păcate, e prea târziu, nu mai ai ce le face...

Prin urmare acest prieten al meu, în negru din cap până în picioare, m-a vizitat mai zilele trecute, bineînţeles că m-a cercetat temeinic din priviri şi mi-a tot spus ceva de genul cum că el consideră că a mă vizita, personal - a adăugat el ca vorbele lui să aibă o mai mare greutate - este o obligaţie câinească. Aşadar sunt vizitat, şi încă în persoană, cam aşa i-am răspuns presărând oleacă de sare a ironiei pe vorbele mele pentru a avea şi acestea o mai mare greutate. Eşti. Eşti vizitat - a spus - şi dacă îmi dai voie m-aş şi aşeza un pic pentru că aş avea a-ţi spune lucruri pentru tine importante.

Eu sunt un nesuferit, de pildă cu acest prilej i-am spus cam aşa vizitatorului meu, că am înţeles de ce ai venit, totul e limpede, doar l-ai vizitat şi pe prietenul nostru, Bela, sigur, tot în negru din cap până-n picioare, iar peste doar câteva zile l-au şi înmormântat pe Bela. - Chiar că aşa a şi fost - a spus prietenul meu. - Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să-l ierte pentru că şi-a irosit viaţa, el era o mare speranţă numai că n-a ieşit nimic din el, aşa a murit, încât la înmormântarea lui, preotul îşi tot dregea glasul tuşind uşor prin jurul gropii, aştepta în felul acesta ca să fie cel puţin zece inşi la ea, că altminteri cui să le fi vorbit, cui să le cânte din psaltire, e o curată ruşine să oficiezi o slujbă de înmormântare ascultată numai de păsări, de între timp nu zboară până şi acelea. Prin urmare din Bela n-a ieşit nimic. Prietenul meu Bela a murit ca un simplu muritor, măcar că am tot crezut, multă vreme, că va ieşi ceva din el. Dacă nu chiar ministru, cel puţin, să zicem, scriitor. Şi de n-ar fi scris nimic altceva decât prefeţe, postfeţe, cuvântări la inaugurări, cuvânt de închidere, orice, numai să fi putut sta scris alături de numele lui că îi SCRIITOR. În felul acesta părerea mea despre el, respectiv despre Bela, ar fi fost alta, pentru că, totuşi, Bela mi-a fost prieten. Iar acum, dacă m-ai pus să şed, am să-ţi spun de ce am venit la tine, pentru că nu am venit din întâmplare, ci, personal, cu o intenţie. Vreau să-ţi atrag atenţia că nu poţi să mori doar aşa, de capul tău, aşa ca unul din care n-a ieşit nimic, deşi noi aşteptam să iasă ceva. De pildă de la tine am aşteptat multe. Îmi aduc aminte că mai demult ai avut un text pe care ne-ai şi citit-o, în cârciumă, ca să vezi ce vom zice despre el, pentru că era vorba de satul tău în text, oamenii de acolo se pregăteau de o mare sărbătoare aniversară. Erau cuprinse acolo, în scrierea aceea, lucruri pe care, iată, nici acum, după ce au trecut patruzeci de ani, nu le pot uita. Acolo era ştiinţă, spirit, afecţiune, mândrie, apartenenţă, de toate dintr-acelea bune de ascultat. Îmi aduc aminte ce linişte imensă s-a făcut în cârciuma aceea, după ce ai citit-o, nu se auzea nu se auzea nimic altceva decât ciocnitul paharelor. Ei, şi atunci ni s-au stârnit niscai găluşte prin gâturi, cu ele pe acolo, prin gât, ne-am continuat golitul paharelor, nu uit asta. De pildă spuneai acolo, în scrierea ta, că pe vremea în care oamenii din satul tău umblau deja la biserică cu psaltirile în mână şi treceau cuprinşi de evlavie peste podul acoperit, ţinută pe care o aprecia până şi prea-măritul Domn din ceruri, America nu exista încă, ori dacă va fi fost să fie, trebuie că era doar cât degetul mic al omului. Aşa era când America nu exista încă pe nicăieri, ori pe când abia de se tot zbătea să se alcătuiască. Dintr-acestea scriai. Şi de pildă că pe atunci omenirea nu-şi putea măsura nici măcar temperatura, termometrul nu era încă inventat pe atunci, pe vremea când satul tău nu numai că exista, ci în el se plăteau deja până şi impozite, respectiv zeciuiala, că aşa se numea pe atunci, pe acele plaiuri pe unde te-ai născut, impozitul. De-aia am venit acum, să-ţi zic să mai scrii omenirii dintr-astea, nu-i nici un bai dacă după numele tău nu se va menţiona că eşti scriitor, însă cel puţin preotul va avea despre ce şi despre cine să vorbească în ziua înmormântării tale. De-aia am venit. Ca să iasă ceva din tine, să nu mori aşa ca Bela, singur şi în tăcere, ca Bela. Să nu mori tot aşa, măcar de aceea că mie îmi place să particip la înmormântări măreţe, unde se adună o sumedenie de coroane, iar cei îndoliaţi nu scâncesc doar pe lângă sicriu ci, retraşi pe după tulpinile marilor brazi plâng şi pe acolo, pe acolo pe unde nu-i vede nimeni, îl plâng şi pe acolo pe cel plecat. Să fi un om numai cu un pic mai mare decât Bela, încât a fi acolo, la înmormântarea ta, să aibă un oarecare rost, numai cu un pic mai mare, fă asta pentru mine, că doar eşti prietenul meu. Ţie nu-ţi va fi greu să fi doar puţin mai mare decât eşti acum, pentru că tu ai descoperit până şi faptul că omenirea nu-şi putea lua nici măcar temperatura pe vremea când în satul tău... restul îl şti tu. Eşti prietenul meu.

CHIŞTOC DE FOND ÎN BUFETUL NON-STOP

Vezi, asta e o ţară cumsecade, aşa se spune când păşeşti în lumea largă, pleci, să zicem, în occident unde, de găseşti pe undeva vreun chiştoc din care să mai poţi trage un fum-două, l-ai prins pe Dumnezeu de picior, ia te uită, chiştocul acesta aici l-am găsit aruncat, în acest bufet non-stop, pe vreme de noapte, l-a aruncat cineva pentru că nici aici nu-i voie să se fumeze, de aruncat e voie, nu-i aşa, numai de tras din ţigară nu, pe la noi legea nu interzice chiar atât de categoric aşa ceva, prin urmare au aruncat acest splendid chiştoc mare, îţi spun eu ţie că asta este, încă, o ţară cumsecade, pe aici se poate trăi, de pildă azi la amiază mănânc în oraş, i-am şi spus nevestei să nu-şi facă astăzi nici un fel de griji în ce mă priveşte, dacă îi spun asta ea ştie pe loc că eu voi prânzi în oraş, uită-te aici, strecoară o privire aici, în punga asta de nailon, e plină de haleală numai bună, pâine cu untură aruncată, până şi salam este prin ea, nu numai covrigi, eu de covrigi tare m-am săturat, ca şi de biscuiţi, la început, adică atunci când am început să caut prin gunoaie, asta căutam doar, covrigi şi biscuiţi, pentru că mi se păreau a fi o hrană mai gustoasă decât, să zicem, hamburgerul acesta, din care ketchupul s-a scurs pe jumătate, şi saliva cuiva... iartă-mă că pomenesc acum, pe timp de noapte, de lucruri aşa de scârboase, va să zică trece cu vederea saliva aceea, îţi spun aşadar că eu, la început, de spuneam că iau masa de prânz în oraş, mă gândeam pe atunci, în exclusivitate, la covrigi şi biscuiţi, şi pe aceia îi consumam, cu plăcere, în spatele acestui bloc, acolo sunt două bănci hodorogite, un nuc mare şi o bară de bătut covoare, ei bine, acela a fost în privinţa mâncatului şi până şi a dormitului, un loc minunat, pentru că, nu-i aşa, oamenii dorm şi ei noaptea, nu-şi bat covoarele, iar dacă nu era tare frig îmi făceam din uriaşele cutii de carton aruncate din magazinul care vindea mobile, în astea erau aduse telefoanele mobile direct din fabrică, dintr-una unde acestea, cutiile, sunt chiar şi căptuşite cu un material plastic moale, uşor ca o spumă, cu astea te poţi înveli cel mai bine, ei, ia te uită, s-au şi prăjit deja cartofii pai pe care mi i-ai comandat mie, pe ăştia i-am poftit numai şi numai pentru că sunt calzi, fac bine la stomac, au şi o aromă bună, e un miros bun de bucătărie, şi-apoi şi de aceea că nu te subţiez nici pe tine prea tare cu doar atât, pentru că sunt relativ ieftini, încearcă-i şi tu, hai să-i punem uite aici, la mijloc, vai, adică tu nu poţi mânca la ora asta, e mult prea devreme, aşa eram şi eu la început, apoi mi-a trecut, nu există nici o perioadă a zilei în care eu să nu pot mânca, dar spune-mi, de nu sunt prea indiscret, tu de ce nu dormi pe vremea asta, ca alţi oameni în vârstă, pe vremuri se zicea aşa, că cel care nu poate dormi bine acela nu are conştiinţa curată, sper că a ta nu este bântuită de încurcături prea mari, pentru că încă nu te-am văzut prin cartierul acesta, şi să mai şi umbli pe afară pe vreme de noapte, de fapt ţi s-a prăpădit câinele de mi-aduc bine aminte, o chema Rebeca pe căţeaua aia minunată, aşadar s-a prăpădit, câţi ani să fi avut, cam aşa vreo şase nu-i aşa, am zis bine, mă, câinele meu, pe vremea când mai aveam şi eu câine, de va fi fost să ne oprim pe oareunde el îşi punea de fiecare dată o labă pe vârful pantofului meu, cred că vroia să spună prin asta că noi aparţinem unul altuia, pricep acum de ce nu poţi dormi pe timp de noapte, nu puteam nici eu atunci când băiatul meu a murit pe undeva prin America, greşesc, prin Canada, a murit, l-a lovit o motocicletă, avea douăzeci de ani, eu atunci m-am prăbuşit, am început să scotocesc prin gunoaie, pentru că nevastă-mea, ea e tare bolnavă, dar hai să lăsăm treburile acestea triste, îs gustoşi cartofii ăştia pai, am mare noroc cu tine, că ne-am întâlnit, pentru că, nu-i aşa, am putut mânca ceva cald, în vreme ce nici tu n-ai mai hoinărit de unu-singur, pentru că aşa e şi mai mare amărăciunea, măi, mie îmi este deja uşor, la început îmi era ruşine atunci când, în calitatea mea de profesor, trebuia să mă uit într-o ladă de gunoi, aşteptam de fiecare dată un moment în care să nu mă vadă nimeni, numai atunci începeam să râcâi după de-ale gurii, şi de mâncat le mâncam, cele găsite, în aşa fel încât tot nimeni să nu mă vadă, pe vremea aceea credeam că şi a mânca este o ruşine, adică în felul acesta, ghemuit pe după o ladă de gunoi, azi sunt deja stilat, spun că mănânc în oraş, cât de elegant sună asta, nu-i aşa, să iei masa de prânz în oraş, asta da, de-o vreme fac o glumă din prânzul meu, din cină, din locul meu de dormit, din toată viaţa mea fac o ghiduşie, ţie nici nu-ţi vine să crezi cât de bine mă ştiu distra de e să am chef de distracţie, se întâmplă, de pildă, ca uneori, dimineaţa, când oamenii se duc la lucru, acolo, în buricul oraşului, să întreb pe cineva, domnule, nu cumva ştiţi unde aş putea găsi o bancă, omul îmi aruncă doar o privire, eventual îmi spune să mă uit prin jur şi să văd că de-acum nu mai este nimic altceva prin oraşul acesta decât bănci, farmacii şi magazine de telefoane mobile. Chiar aşa, nici că mai e şi altceva prin oraşul acesta, ei bine, să nu exagerăm însă, mai sunt, din plin, şi cazinouri, va să zică eu cu dintr-astea obişnuiesc să mă distrez, precum şi cu dintr-acelea că întreb, de pildă, nu cumva ştiţi pe unde se află o stradă cu numele - şi îi spun vechiul ei nume, aşa cum i se zicea acelei străzi pe vremea copilăriei mele, sigur, nu ştie şi-atunci observ, cu un anumit grad de ironie că, iată, nici dumneata nu eşti de pe aici, d-apoi tu şti bine că azi mâine nimeni nu va mai fi de pe aici, numai străini mai umblă pe străzi, ei se tot duc pe la bănci, prin prăvăliile cu mobiluri, prin cazinouri, e sigur precum otrava că cei ce răscolesc prin pubele sunt neaoşi, sunt toţi de pe aici, toţi suntem înrădăcinaţi căutători prin gunoaie, dar, aşa cum spuneam, cu toate acestea ţara asta este una cumsecade în comparaţie cu una occidentală, pe aici se poate trăi, şi dacă omul are şi puţin noroc atunci poate găsi şi un chiştoc ca lumea, aşa cum mi s-a întâmplat mie mai adineauri în bufetul acesta non-stop, iar cu privire la cartofii pai, mulţumesc, amice, şi fac, doar aşa ca să şti şi tu asta, menţiunea că azi iau masa de prânz în oraş.

A TE SCĂLDA ÎN VALURI VESTITE

Când am sosit în San Francisco (în cele ce urmează, simplu, Frisco) bătea vântul, nu un vânt tare prin Frisco, unul care doar băga frigul în mine, şi asta se întâmpla pentru că în zori, în New-York, gunoierul a măturat, odată cu gunoiul, şi cel mai bun veston al meu, nici că-i păsa ce anume mătură odată cu gunoiul, fluiera doar şi se tot uita mai cu seamă la fetele care dormeau pe bagajele lor, nici n-a văzut vestonul meu, iar acum îmi era frig, măcar că acesta nici nu era un vânt chiar adevărat, era, doar aşa, o oarecare briză oceanică, am aflat asta încă în zorii acelei zile de la unchiul meu, când, la invitaţia lui, tocmai am sosit acolo şi i-am pomenit, doar aşa în treacăt, că îmi este frig, asta nu era o văicăreală, ori vreun moft, îmi doar dădeam seama, pur şi simplu, că îmi este frig, căutam ceva ca o scrumieră ca să-mi pot aprinde o ţigară, dar n-am găsit decât, în bucătărie, o farfurioară, am întrebat dacă pot să scutur scrumul în ea, păi sigur că se poate, de ce nu, a spus unchiul meu, numai că atunci când farfurioara s-a umplut pe jumătate, şi prin cameră vălurea fumul plăcut al ţigărilor, unchiul m-a întrebat dacă nu cumva aş avea chef să mă duc pentru cel puţin o săptămână în insulele Hawai, e un loc tare frumos acolo, a lucrat pe acolo ani la rând ca bărbier într-un hotel, aşa că el ştie că e un loc tare frumos, şi-atunci i-am zis, Miklos, dragă, păi n-oi fi eu acum destul de departe de casa mea, de ce m-aş duce şi mai încolo, şi încă în direcţie total opusă, asta ar fi, poate, prea de tot, la care mi-a spus, apăsat şi tare, că nu asta ar fi prea de tot, ci prea de tot este faptul că tu fumezi atâta, dacă eu aş fi ştiut asta nu te-aş fi invitat, ţi-am plătit până şi asigurarea, aici, la mine, nu-i voie să fumezi, fumul pătrunde în hainele mele, în perdele, mie nu-mi lipseşte aşa ceva, du-te măcar pentru o săptămână acolo, îţi plătesc hotelul, cel mai bun din Honolulu, numai să nu mai fumezi pe aici, la mine, pentru că eu nu pot să suport asta, iar dacă nu poţi să te abţii, să stai fără să afumi, mută-te la vreun compatriot de-al tău, la Szöcs Gyuri, pe la el poţi să tot tragi din ţigară, şi el face asta toată ziua, ba chiar şi bea, bănuiesc că şi ţie îţi place băutura, sunt beţivi mulţi şi pe aici prin Frisco, eu nu-i pot suferi, prin urmare aşa m-a primit unchiul meu în Frisco, până şi insulele Hawai mi le-ar fi dat mie, dacă ar fi fost să fie ale lui, numai să nu mai fumez în casa lui ţigările acelea împuţite, am scris acum toate acestea numai pentru că, după propria lui mărturisire, vechiului meu prieten şi frate de cruce, Cs. Gabor, tare îi mai plac notele de călătorie, ei bine, şi de-i plac aşa de mult, măcar atâta pot face pentru el, m-am gândit eu, prin urmare le-am aşternut pe hârtie pentru că răbdatul frigului în Frisco nu este ceva lipsit de interes, cu puţină bunăvoinţă şi astfel de lucruri fac parte din notele de călătorie.

Sigur, mai sunt şi alte motive pentru care, prin rândurile acestea, aş dori să-i fac plăcere prietenului meu. Unul dintre ele ar fi acela că el mi-a transmis, nu de mult, o astfel de adresă de internet pe care, dacă o accesez pe calculator, pot să văd, în viu, lumea întreagă, este ca şi cum m-aş uita la un film, numai că ceea ce văd sunt întâmplări, scene autentice, reale, mă pot uita de pildă, chiar acum, în clipa asta, la ce fel de maşini circulă, în chiar clipa asta, să zicem prin Tokio, ori cine se plimbă prin centrul Timişoarei, prin Moscova, în Honolulu şi aşa mai departe. Ei, bine, Honolulu acesta, insulele Hawai mi-au mai fost promise odată de către unchiul meu, acesta ar fi cel de al doilea motiv ca acum, prin intermediul unor scurte note de călătorie, să încerc să-i fac plăcere prietenului meu. Pentru că, nu-i aşa, nici nu trebuie s-o mai spun, nu am luat în considerare promisiunea unchiului meu, de fapt am preferat să mă mut dincolo, la Szöcs Gyuri, unde puteam să ne fumăm după pofta noastră ţigările. Aşadar nu am fost pin insulele Hawai, dar acum, prin bunăvoinţa prietenului meu mă pot uita la ele din chiar casa mea, şezând pe un scaun, pot vedea cum se scaldă lumea prin ştranduri, la aşa ceva m-am gândit atunci când am făcut clic pe acea anumită adresă şi am preamărit, în sinea mea, aceste atât de minunate cuceriri ale tehnicii. Era seara târziu când am început să mă uit pe internet, am căutat chiar Honolulu, dar acolo era abia ora şase dimineaţa, prin urmare nu se scălda încă nimeni prin spumele acelea vestite. Am devenit însă atent atunci când am văzut cum, dintr-un bar de lângă ştrand, tocmai ieşea un bărbat beat şi, clătinându-se binişor, se aşează pe o bancă de acolo din parc, se destinde, se aranjează confortabil acolo şi, văzând cu ochii, chiar şi adoarme. A doua zi, la aceeaşi oră, m-am uita iar, de la cap la coadă, la întâmplările acestui om, din clipa în care iese clătinându-se, plictisit, şi se aşează să doarmă pe aceeaşi bancă din parc. Am ajuns până acolo de l-aş putea recunoaşte până şi după mersul lui pe omul acesta, chiar şi dacă nu s-ar afla în stare de ebrietate.

Toate acestea ar fi în regulă dacă nu s-ar isca în mine întrebarea că de fapt ce să fie, oare, de văzu în beţivul acesta, în acest răzleţ ştrand matinal, pe unde, clătinate de vânt, doar pe deasupra parcului îşi aruncă lumina corpurile de iluminat mari cât un bostan? Ce anume să văd eu în toate acestea? Că toate astea se pot vedea, se petrec pe acolo, prin insulele Hawai? Ei, şi? Ce-i atunci când toate astea se văd acolo? Când unchiul meu m-a trimis acolo pentru că nu putea suferi fumul ţigărilor mele, atunci când, de fapt, cu asta m-a dat afară din casa lui, cu promisiunea că îmi oferă în schimb insulele Hawai, mi s-a părut că preţul plătit pentru această excursie este mult prea mare şi, în consecinţă, rămân la Szöcs Gyuri. Acum însă, când mă tot uit din pură curiozitate la beţivul acesta, când ştrandul acesta vestit vine aici, în camera mea, şi nu trebuie să mă duc, pentru a vedea spectacolul, până acolo, mi se pare că am procedat bine mutându-mă atunci la Szöcs Gyuri. Am procedat bine atunci, mi se pare mie acum când deja nu mai am voie să fumez, şi s-ar puea ca nici să mă scald prin spumele acelea vestite.

DACĂ LIPSESC DE ACASĂ

Trebuie să înnebuneşti. De îmi scot picioarele pe afară se arde, imediat, un bec electric, nu se mai roteşte cheia prin broasca uşii, intră la mine pisica roşcată a vecinului şi îmi tăvăleşte prin noroi cămaşa întinsă la uscat, de ies pe afară vine pe loc cititorul de contoare electrice, al cărui chip nu l-am mai văzut de un an de zile şi se întâmplă la fel şi cu cititorii consumurilor de gaz şi apă, ăştia trei umblă de parcă ar fi fraţi, ba mai mult, fraţi gemeni, care pleacă simultan să citească ce scrie pe contoare, în acest răstimp obişnuieşte să sune şi poştaşul, adică atunci când ies pe afară, şi cum nu mă găseşte acasă îmi lasă un bilet şi pot s-o şi iau apoi spre poştă ca să stau acolo la coadă, unde, când ajung la ghişeu, să mi se spună că am venit prea devreme, distribuitorul lor n-a venit încă să-şi raporteze activitatea, să vin mâine, pot prin urmare să mă duc acasă, mă şi duc, cuprins de amărăciune şi între timp mă tot gândesc că, uite, un cioban are o soartă mai bună, tot cuget, e limpede că-i aşa, nu-ţi trebuie o prea mare imaginaţie pentru a fi de acord cu asta, spune tot aşa şi vecinul meu, şi el este în aceeaşi situaţie, cum de îşi scoate picioarele pe afară frigiderul lui începe pe loc să se strice, ca să nu mai vorbim de televizor, se vede treaba că şi alţii stau la fel în privinţa aceasta, va să zică dacă cineva, oricine, îşi scoate picioarele pe afară vin imediat şi necazurile, fapt de toate zilele care pe om îl priveşte, omenirea, după părerea vecinului meu nu avem nici măcar dreptul să ne plângem, pentru că nu noi dirijăm întâmplătorul, însă nici legitatea, de noi nu depinde mai nimic, eventual câteva trebuşoare de care depinde viaţa noastră, dar acestea sunt, în raport cu universul, nişte fleacuri, cel puţin asta este explicaţia pe care mi-a dat-o vecinul meu, a cărui pisică roşcovană a venit la mine. Notez doar aşa, colateral, că de pe atunci când a început să tot facă asta, noi am şi acceptat-o pe roşcovană, şi ne-a acceptat şi ea pe noi, şi s-ar putea să nu mai tăvălească prin noroi cămăşile atârnate la uscat, cel mult va tot mieuna pretinzând laptele ei de toate zilele, ei bine, de la acesta pornind, respectiv de la lapte, realizez mental cât de mare dreptate pot să am când susţin că atunci când omul îşi scoate picioarele pe afară, fapta lui va avea urmări pline de neprevăzut, îmi aduc adică aminte că în copilărie îmi spunea mereu şi mama că dacă îşi scoate cumva picioarele pe afară, laptele dă mintenaş în foc, eu nu puteam să îl am în grijă, ca alţi copii, ai altora, care ştiu să se îngrijească de aşa ceva, copiii altora chiar aşa se nasc, cu priceperea de a ţine mereu ochii pe oala cu lapte, ca nu cumva acela să dea în foc de va fi ca mama lor să-şi plimbe picioarele pe afară, şi-apoi treaba aceasta trebuie spusă şi de dragul mamei mele, pentru că eu respect nemărginit până şi mustrările pline de bunătate ale mamei mele, nu aşa cum fac asta mulţi dintre copiii aceia care s-au născut numai şi numai pentru a fi atenţi la laptele pus la fiert, a-l păzi, şi despre care istoria ar trebui să consemneze, fără nici o remuşcare, dacă nu altceva, măcar faptul că mulţumită fiecăruia dintre ei laptele n-a dat niciodată în foc atunci când mama lor şi-a scos picioarele pe afară, iar acum voi trage adânc aer în piept, va fi o respiraţie ca cea de pe urmă, pentru a prinde curaj să exprim următoarea închipuire a mea: uneori cred că odată, cândva, după ce a zămislit lumea, Creatorul ei, care se află acolo sus, în înalturile cerului, reţinut pe acolo, printre stele, de niscai treburi mărunte, şi-a scos şi El, pentru o clipă, picioarele pe afară şi aceasta este pricina pentru care pe pământ există atâta nenorocire. Aş dori să accentuez, şi totodată şi mărturisesc asta, că eu nu susţin toate acestea, îmi imaginez doar, uneori, aşa ceva cu privire la treburile lumii, desigur pentru că e ceva necaz cu imaginaţia mea, care s-a instalat acolo, în capul meu, atunci când Creatorul, întrerupt de niscai treburi, şi-a scos pentru o clipă picioarele pe afară, m-a lăsat cu mine însumi, nici măcar nu bănuia că pe seama mea nu se poate lăsa nimic, nici măcar grija ca laptele să nu dea în foc. Nici ca eu să dispun de vreo oareşicare idee. Îţi vine să înnebuneşti.

REZEMAT DE VÂRSTA MEA

Întotdeauna găsesc că este drept când cineva îmi dă dreptate. Aflu adevăr până şi în baza zicerii "cine caută găseşte", pentru că îmi caut mereu dreptatea. Căutarea aceasta permanentă, de-a lungul zilelor lucrătoare, cenuşii, plicticoase, ale săptămânii, mă face fericit pe mine. Mă bucur realmente atunci când cineva îmi dă mie dreptate, pentru că în asemenea situaţii simt cu adevărat că am putut pune în mod corect ceva în lumină, pot s-o fac mai cu seamă, datorită înţelepciunii mele, ca să mă exprim cu modestie, fără a folosi expresii care să poată părea exagerate, înţelepciune datorită căreia sunt o personalitate fermecătoare.

Mărturisesc că se întâmplă totuşi ca, în vreme ce tot caut adevărul, să-mi intre în cap şi nereuşita. De pildă atunci când cineva îmi dă dreptate şi apoi adaugă că, totuşi, la vârsta mea omul acumulează încă o sumedenie de experienţe, nu strică să asculţi de bătrâni, măcar şi numai din respect...

La drept vorbind ei îmi comunică următoarele: că sunt deja incapabil să stau pe propriile mele picioare, că pe ei nu-i interesează înţelepciunea mea şi nici faptul că sunt o personalitate copleşitoare, să mă bucur dacă pot să ajung cât de cât la cuvânt, mai cu seamă sprijinindu-mă numai şi numai pe vârsta mea.

În împrejurări de felul acesta tare mi-ar place să pot face să scapere jocul acela al meu de cuvinte care spune: a mai face ce mai pot, de-am îmbătrânit de tot? Pe-această căznită-nălţime, doar să fiu platan ar ţine. Dar nu-l scapăr pentru că mă paşte bănuiala că acela care îmi dă doar aşa din politeţe dreptate, măcar, nu-i aşa, am dreptate, s-ar putea să nici nu ştie ce-i acela un platan. În situaţii de felul acesta eu tac cu înţelepciune, nu intru în polemici, nu produc ranchiună, ci, într-o modalitate cuvenită vârstei mele nu fac caz din nimic, din adevărurile mele, din bătrâneţe, din umilirea mea, din starea mea de nenorocit. Prin urmare dau cu tifla în toate cele. M-am şi obişnuit întru câtva cu aşa ceva, că trebuie să dau cu tifla, aceasta este cea mai de efect procedură într-o situaţie neplăcută. Dau cu tifla originii mele, făpturii mele, situării mele pe poziţii de dreapta şi de stânga, dau cu tifla buletinelor meteorologice care mă năpădesc în fiecare dimineaţă prin undele radio, dau cu tifla trecutului meu şi, de va fi să mai am, viitorului meu, iată cât de clarvăzător am devenit, nu am îmbătrânit în zadar, pentru că, iată, găsesc în orice împrejurare o portiţă de scăpare, o explicaţie, motivaţii şi, poate, sprijinit pe propria-mi vârstă, uneori şi adevărul meu. Păi n-am dreptate?

APARATUL DE MIROSIT FLORI

Duminica asta în rochie scurtă este o adevărată sărbătoare câmpenească, aş putea să fiu fericit că, iată, pot să văd cu câtă graţie umblă în sus şi în jos prin piaţă cei care nu altă treabă decât aceea de a se bucura de centrul oraşului, de soare, de arbori, de cer şi, desigur, unul de altul. Făcând cu totul abstracţie de obiceiul meu tocmai mă gândesc la faptul că cea mai bună procedură ar fi să iau exemplu de la alţii, de la aceia care, uitând de sine, se plimbă pe aici prin piaţă, prin faţa mea, şi să încerc să fiu şi eu fericit, măcar azi, în duminica asta minunată. Nici n-am apucat să-mi termin gândul acesta, cum anume aş pute să fiu fericit, când am şi băgat de seamă că de pe acea bancă de pe promenadă pe care obişnuiesc să şed şi eu, de pe care mintea mea, din capul meu micuţ şi turtit gândea de fapt tot la fericire, mă priveşte în mod straniu cineva.

- Spune-mi, dumneata ai observat? Cum adică, ce anume? Păi că acolo se coc colaci kürtös. Prin urmare ai băgat de seamă. Şi dumnitale nu ţi s-a părut nimic suspect? De pildă felul în care se coc în ziua de azi colacii aceştia? Pentru că, nu-i aşa, pe vremuri se coceau altminteri. Uită-te numai bine: în partea de jos se află un motor electric, acela mână o roată, pe roata aceea se află o curea de transmisie, apoi iar o roată, o altă curea de transmisie, un încetinitor, care nu-i altceva decât un reductor, sper că dumneata şti ce-i acela reductor... Iară o roată, care se învârteşte de-acum mai încet, şi iar o curea de transmisie, care se întinde până sus, până acolo unde învârteşte barele acelea pe care sunt prinşi colacii. Şi pe deasupra capătului fiecărei bare care se rotesc se află câte o adevărată pensulă, întocmai ca acelea pe care le folosesc zugravii. Pensula aceasta unge colacii în coacere cu zeamă de zahăr. Omul, dăraba aia mare de om zdravăn, la care, în afară de grăsimea lui, nu ai ce vedea, acela stă cu spatele la toată colăcăria asta şi îşi numără banii. Păi, nu-i aşa, asta nu-i altceva decât o invenţie. Dar, de pildă, mie nu-mi place invenţia asta. Nu ştiu care-i poziţia dumnitale, dar eu nu cumpăr colaci de aici. Asta-i sigur. Eu atunci am mâncat pentru ultima oară colaci kürtös când aceştia erau copţi de nişte domniţe frumoase, roşii la obraji, şi o făceau cu propriile lor mâini. Acelea erau vremurile frumoase, domnule. Pentru că pe colacii aceia se afla până şi zâmbetul acelor frumoase domniţe, ne mai vorbind de faptul că nu întorceau spatele coacerii colacilor, şi urau poftă bună tuturor, şi o duminică frumoasă. Şti dumneata, domnule, care este situaţia? Este aceea că stăm aşa încât, de va fi ca toate acestea să continue tot aşa, motorizarea asta intensă, va veni vremea când va fi inventată şi maşinăria care, înainte de a fi tăiaţi, va mângâia, în preajma Paştilor, şi mieii. Pentru că omul nu-i mai mângâie pe ăştia. Doar aparatul de-o s-o mai facă, iar în acela ci că poate fi programată şi un pic de milă, ori ceva ce să vină cu puţină blândeţe. Asta dacă va fi să mai existe, măcar pe ici pe acolo, niscai oameni care să fie însufleţiţi de aşa ceva, de programarea blândeţii. Şi, spune, dumneata ce-ai avea de zis de va fi să se inventeze cândva şi aparatul de mirosit flori? Căci, nu-i aşa, până şi mirositul florilor este azi o treabă excesiv de umană. Ori, nu-i aşa, se vede treaba că în lumea de azi nu mai este nici o nevoie de treburi omeneşti. Aparat de mirosit florile. Asta este propria mea invenţie. Dar cine să fi auzit de aşa ceva, ca cineva să nu-şi iubească propria invenţie?

O BISERICĂ NU POATE FI ŢINUTĂ ÎN SERTAR

Fisurare de conductă. Asta mai lipsea. Telefon. Soseşte instalatorul de apă-gaz. Totul este în regulă. Se spală pe mâini, îl întreb dacă bea o cafea. Cu plăcere. Mai cu seamă că pe aici merită să te uiţi prin jur. Tablouri pe pereţi, aşadar cu plăcere.

- Am şi eu o pictură, tabloul arată a fi bun, pare a fi o lucrare de carieră, din păcate nu este semnat. Mie îmi place ca un tablou să fie semnat. Sigur, am şi un tablou care este semnat, numai că este semnat în zadar, nu m-am făcut mai deştept de pe urma lui. În lexiconul biografic în două volume stau scrise două rânduri despre el, două rânduri, cum că a lucrat în cadrul şcolii de pictură din Baia atunci şi atunci, şi cu asta basta, niic mai mult. Aţi făcut o cafea bună, tare, trebuie să recunosc asta. Ştiţi, lexicoanele au şi ele lipsurile lor. Cel puţin eu aşa am băgat de seamă. Nu e uşor să cercetezi totul cu de-amănuntul, vedeţi, cât am tot verificat, ca să putem afla pricina necazului, până şi această fisură de conductă. Îmi închipui că atunci când editarea unui lexicon este o treabă urgentă, şi pentru treaba aceasta nu există sursele cuvenite, nu ai încotro. Sigur, nici când există lucrări de referinţă, nici atunci nu este rezolvat chiar totul, pentru că au şi acelea limitele lor. Există şi cazuri în care nu ştie nimeni nimic despre, să zicem, un pictor care a trăit în secolul trecut, pentru că pictorului aceluia nu i-a plăcut să se dea în spectacol, să facă expoziţii, să fie mereu în primul eşalon. Au existat pictori foarte talentaţi dar modeşti, care au trăit şi au lucrat retraşi, au tot evitat mulţimea, şi-au ales izolarea ca mediu de aflat sfaturi, ca împrejurare potrivită meditaţiei şi nu exteriorizarea. Din astfel de pricini au rămas mai apoi în afara acelor anturaje care luau în evidenţă pictorii, vieţile şi creaţiile acestora. În felul acesta n-au ajuns în lexicon. Sunt şi dintr-aceia care nici nu-şi semnează lucrările, dar acelea pot fi, totuşi, lucrări bune. Numai că rămân tăinuite, nu-s la vedere. Se întâmplă aşa ceva şi în literatură. Poate că doar pe la arhitecţi se întâmplă altminteri, pentru că, nu-i aşa, o biserică adevărată, efectivă, realmente construită, nu poate fi ţinută, ca un manuscris, într-un sertar. Aceea se vede, poate să-şi spună oricine părerea despre ea. Nu-i adevărat? Prin urmare, arhitectul este altceva. O pictură, un desen, o scriere este iară altceva. Eu, de pildă, spun că structura propoziţiei, a frazei este cea care decide dacă un text este ori nu este literatură. Prin structura frazei, nu pur şi simplu cu ea, sunt revelate cele despre care relatează scriitorul. Poate scrie despre orice, scriitorul bun iese în evidenţă prin fiecare frază a lui. Poate fi recunoscut imediat şi pictorul bun, nu trebuie o mare ştiinţă pentru aşa ceva. Cel puţin eu aşa văd lucrurile. Talentul cuiva, atunci când cineva îl are, poate fi recunoscut fără ca omul să citească în acest scop studii şi articole de critică voluminoase. Talentul este ceva deosebit! De multe ori îmi aduc aminte de una dintre rudele noastre care, în tinereţe, vroia să se facă artist violonist. Părinţii lui i-au şi cumpărat mai multe viori scumpe, ca până la urmă să reiasă că-i lipseşte auzul muzical. Este singurul lucru care s-a uitat a fi inclus în calculele ce s-au făcut. Ştiţi, viaţa este, de altminteri, tare imprevizibilă. Doamna aceasta şi-a dorit să ajungă, cu orice preţ, vestită. A şi ajuns. A ajuns vestită în baza faptului că era proprietara multor, tare multor, viori. Nici aşa ceva nu-i de lepădat, cel puţin eu aşa cred. D-apoi, de veţi sesiza vreo scurgere sau orice alt necaz cu robinetele, sunaţi-mă. Desigur, numai în cazul în care vom putea sta de vorbă şi atunci, de nevoia va fi să ne adune iară, tot aşa de bine... Vai, vedeţi cum şi câte spun, în vreme ce dumneavoastră n-aţi scos nici măcar o vorbă.

ESTE PRIMĂVARĂ ŞI SE DESCHID BIROURILE

Nimic mai frumos, mai cu seamă pe vremea aceasta, primăvara, ca atunci când ne uităm cât de frumos se deschid, pe rând, birourile. Nu, nu greşesc de astă dată cu nimic, nu despre floarea ochi de bou ci despre birou este vorba, ci despre birou, aceea încăpere prin aerul căreia se împrăştie arome fine iar secretara poate să stea picior peste picior. Atunci este deosebit de arătoasă o secretară când acolo, într-un birou proaspăt deschis, poate să-şi aşeze picior peste picior, cel puţin după părerea mea este atunci cea mai frumoasă.

Acum sunt deosebit de fericit, asta în urma faptului că se scrie în ziar că, în sfârşit, s-a deschis şi în Budapesta biroul unui deputat. Am fost nu demult acolo, în Budapesta, şi m-am întristat cumplit din pricina asta, că pe atunci respectivul birou încă nu era deschis. Fără acest birou oraşul răsuna realmente a gol, nu avea rost să străbaţi oraşul, doar pustiul te întâmpina pretutindeni, nici că m-am dus până la Podul pe lanţuri, vă spun, nu avea rost de vreme ce nu era birou iar oraşul, în pustietatea lui, răsuna a gol... Pe vremuri am păţit la fel şi în Miercurea-Nirajului, Miercurea-Ciuc, Oradea, aşa am păţit, şi anume că până ce nu am văzut deschizându-se în aceste oraşe birouri prin intermediul cărora eu să pot fi reprezentat, de bună seamă cu respectul şi smerenia cuvenite, până atunci nici nu m-am dus într-acolo. O singură dată s-a întâmplat că am pornit numai aşa printr-un oraş transilvănean dar pe drum am aflat că pe acolo nu s-a deschis încă biroul, aşa că m-am aşezat pe marginea drumului, mi-am ostoit acolo amărăciunea şi apoi m-am întors.

S-a terminat acum cu tristele reîntoarceri de felul acesta. Se deschid, încep să se deschidă prin toate părţile birourile aceste aromate, scrie în ziar.

Iar acum, de vreme ce norii întunecoşi s-au împrăştiat până departe pot mărturisi că n-am dormit nopţi întregi din pricina birourilor deputaţilor, am tot reflectat de apuc ori ba ca ele să se deschidă frumos, pe rând, pretutindeni pe unde umblă omul. Păi, iată, am apucat asta. Este primăvară şi se deschid birourile. Acum, de-mi va veni pofta s-o fac, voi putea dormi liniştit, ori. Cu mâinile în buzunare, fluierând, să ies la plimbare prin centrul oraşului, să fac asta, aşa, picat în extaz, că, nu-i aşa, s-a rezolvat una dintre cele mai mari griji ale omenirii, lipsa de birouri. Pentru că, să recunoaştem asta, cum va fi să arate oare un orăşel fără birou de deputaţi? Să nici nu mai vorbim de Budapesta, pentru că aşa cum am mai spus-o, oraşul întreg răsuna a gol. Dăngănea. Este de-a dreptul îngrozitor şi numai să te gândeşti că soseşte pe undeva candidatul nostru iar acolo nu este aşteptat de nimeni, el nu are birou acolo. Să se aşeze atunci pe o piatră de la marginea drumului şi să-şi macine acolo amarul, ori, aşa pe neaşteptate, să intre într-o casă şi să le spună celor de acolo că, uite, am venit, dumneavoastră cum o mai duceţi, cum staţi cu sănătatea, cu ce vă pot ajuta? Se zice că ultima oară Matei Corvinul a făcut aşa ceva, a intrat doar pe undeva lăsând la o parte cele mai elementare reguli de comportament. Matei... ei bine, numai că el nu era deputat, era doar un simplu împărat, adică un împărat simplu, modest. Aşa se spune. Un deputat nu poate intra aşa pe oareunde, pe acolo pe unde nici măcar birou nu are, ca să nu mai vorbim deloc de secretară, cât despre ce anume este în ziua de azi trendul nici atâta. Nu-i aşa că este minunat cuvântul acesta, trend? Numai că trebuie pus în practică. Poate fi exercitat cu mare folos tocmai atunci când stă să se deschidă pe undeva, la orizont, un birou. Poate fi pus în practică mai cu seamă prin oraş, pentru că pe acolo tramvaiele îi zdrăngănesc frumos lui... Omului de la ţară îi va fi mai greu să se familiarizeze cât de cât cu trendul, deoarece pe parcursul practicării în sat a acestuia s-ar putea să intervină în el, cu al lui cucurigu, cocoşul. Atâta vreme cât vor mai exista cocoşi...

Care ar fi adevărul?

Acela că pentru omul de la ţară nu există un loc mai scârbos decât un birou. El a fost invitat totdeauna într-un birou, acolo l-au interogat, l-au silit, l-au bătut pentru oarece, pentru vreo semnătură, pentru un acord, pentru pământ, casă animale, pentru lemne, drumuri, poduri, pentru vecini, pentru păreri, într-un cuvânt, pentru toate.

Poftim? Adică acum nu mai este bătut? Se poate. Numai că înainte de a intra într-un birou trebuie să-şi scoată şapca, trebuie să se şteargă pe picioare, trebuie să aştepte să-i vină rândul, ş.a.m.d. Nicicum nu se poate simţi acasă pe acolo. Şi-atunci întreb (măcar că ştiu că nu am de la cine) ce fel de bucurie va fi aceea, şi ce victorie, dacă pe oareunde se deschide un nou birou? Ce fel?

UN HECTAR DE ZIAR

Aici este acest stadionul. Nu este nimic deosebit în el. Încap acolo cincizeci de mii de oameni. E în regulă, dar dacă încap şi şaptezeci de mii în el atunci cum e?

Azi a fost un meci mare pe stadionul acesta. Ei şi? De obicei sunt şi altădată meciuri mari pe aici.

Azi a fost casă plină pe stadion, mâine toate ziarele vor scrie asta. Lasă să scrie. Fiecare dintre ziare va scrie şi că, din pricina arbitrajului s-a urlat tare pe stadion. Las să scrie. Meciul s-a terminat deja. Şi ce dacă. Se termină şi altădată fiecare dintre meciuri. Multele mii de spectatori s-au dus acasă, ori încotro au vrut ei. De obicei tot aşa fac şi altădată, atunci când se termină partida. Da, numai că situaţia este că, iată, în uriaşa tribună a rămas un om care stă acolo şi se uită în gol. Cel puţin mie aşa mi se pare, că la nimic se uită, că la ce altceva s-ar putea uita, meci nu este. Şede doar pe o bancă şi se uită la nimic. E deja ceva interesant. Pe mine treaba asta mă interesează, chiar mai mult decât cine a jucat cu cine, cine a câştigat, şi că oare câte de mii au tot urlat. Din pricina arbitrajului. Ori pur şi simplu de-aia că le place să urle. Nu mă interesează. Pe mine acest singur om mă interesează, acesta ce şede în linişte şi se uită la nimic. Singur.

- Prin urmare aţi crezut că e vreun necaz cu mine, de-aia aţi venit aici, din curiozitate. Frumos din partea dumneavoastră. Aş putea fi şi în vreun necaz mare, să zicem cu inima, ori cu orice de-al meu, pentru că azi-mâine nici nu voi putea spune că pe unde anume nu am dureri, într-atâta mi s-au tot adunat bolile... Vasăzică de aia aţi venit aicea, din curiozitate, de n-am cumva vreun necaz, vă spun, îi frumos din partea dumneavoastră, de pildă omul poate să şi moară pe parcursul meciului, cine să-şi bată capul cu el, în timpul meciului nu contează nimic, doar meciul, se strigă până şi aşa; omoară-l cu un şut pe jucătorul acesta, ori pe acela, vă spun eu asta, nu glumesc, iar dacă, să presupunem, inima mea mă lasă baltă, atunci e gata cu mine, e frumos din parte dumneavoastră că aţi venit aici, la mine... Iar acum vă şi spun dumneavoastră de ce tot obişnuiesc să-mi mai petrec, după meciuri încă vreo oră-două pe aici, să stau în tribună, s-ar putea să nu fie o treabă normală, pentru că dacă ar fi să fie ceva normal atunci ar rămâne şi alţii o oră-două pe aici, numai că eu nu-mi prea bat capul cu asta, uitaţi-vă prin jur puţin şi staţi în linişte, veţi vedea cât este de interesant un aşa stadion uriaş, atunci când este linişte în el, arbitrul nu fluieră şi nu ţipă nimeni, poţi auzi doar, uneori, cum de pe undeva, de pe bănci, vântul ridică în aer un ziar şi, foşnindu-l, îl tot poartă mai departe, se întâmplă şi ca vreo foaie dintr-aste să poposească la mine în braţe, am păţit şi aşa ceva pe aici, că mi-a ajuns în braţe, direct mie mi l-a adus vântul, ca eu să mă uit prin el, vedeţi aşadar că şi pentru aşa ceva merită să rămân o vreme, după meci, pe aici, adică merită şi pentru ziare, pentru că, ia uitaţi-vă tribuna întreagă este de fapt o uriaşă gazetă, toată lumea îşi lasă foile pe care le-a adus cu el pe aici, după dumneavoastră cam cât de mare poate să fie stadionul acesta, poate să tot aibă vreun hectar, ei, şi-atunci mie îmi revine, e al meu, un hectar de ziare, cel puţin aşa îmi imaginez eu, că toate acele multe ziare sunt ale mele, sigur, acum nu vă spun la modul serios asta, asta este mai degrabă doar, aşa, o modalitate de a mă exprima filozofic, înţelegeţi, nu-i aşa, pentru că, chiar aşa, ce-aş putea eu face cu atâta hârtie, şi de altminteri nici nu pot sta multă vreme pe aici, se va închide şi stadionul, dar, interesant, vă mai spun şi asta dumneavoastră, administratorul stadionului, ori cum s-o fi numind acela care conduce stadionul, vasăzică şeful, a băgat de seamă că rămasul pe aici este pentru mine o manie, şi-a dat seama că îmi place asta, să mai şed o vreme pe aici, cu mine însumi, el nici măcar nu bănuieşte că eu zăbovesc filozofic pe aici, nu mă alungă, mă lasă să meditez, să-mi satisfac într-o privinţă poftele şi în duminica asta, prin urmare administratorul acesta este un om bun la inimă, e drept că n-a coborât până acolo încât să mi se şi adreseze, aşa cum aţi procedat dumneavoastră, cu toate acestea eu îl respect însă, până şi atunci când îmi face doar un semn, cum că gata, distracţia mea s-a terminat, este ora închiderii, şi-atunci mă ridic imediat în picioare şi pornesc în cotrova, ca să iau în piept duminica.

CE ÎMI MAI TRECE MIE PRIN CAP...

Ascult radioul şi, brusc, îmi aduc aminte de cel mai prostuţ copil din lume: Imruşka. Imruşka din fermecătoarea schiţă umoristică a lui Karinthy. De el. Care atunci când aude rostit numele de Cinike o şi întreabă pe mama lui:

- Eu sunt Cinike? Iar atunci când urcă pe un deluşor tot aşa îşi întreabă mama: - Acum sunt oare sus? Zău că, în vreme ce ascult radioul, el îmi trece prin cap, copilul cel mai prost din lume. Pentru că la radio tocmai vorbeşte cineva. Nu oricine ci, într-adevăr, cineva, unul scris cu majuscule.

Acest cu adevărat cineva nu este nimeni altul decât noul proprietar al unui ziar. Patron de ziar. Vorbeşte despre marea victorie, cât anume de mare este aceasta pentru societatea noastră, a desfiinţării cenzurii. Cum că azi pot fi scrise lucruri despre care nici măcar să viseze nu putea lumea. Poţi să dojeneşti de pildă ocârmuirea, de-i chiar vine cuiva cheful s-o facă, să mustre guvernul, de-ţi vine pofta de dezvăluiri, poţi să smulgi vălul de pe acela care este învăluit în el, aşadar cam de alde astea zugrăvea prin vorbe patronul. Numai că atunci când cel care rostea vorbele încet, cel care lua interviul, l-a întrebat ce se întâmplă atunci când, să zicem, unul dintre ziarişti îl demască în gazeta lui tocmai pe acela care obişnuia să publice, în contul unor mari sume de bani, în foaia lui, proprietarul fiind atins, în astfel de situaţii, de importante pagube materiale, dacă respectivul material demascator poate să apară şi atunci, comentariul cu privire la libertatea presei al patronului a apucat, brusc, o altă direcţie. Iată direcţia: asta este o întrebare specială. Încercarea de a se introduce ori ce fel de cenzură este departe de el. Doamne fereşte! Este vorba numai şi numai de faptul că sunt situaţii în care trebuie avut grijă ca cineva să nu cumva să trăncănească înverşunat, altfel spus să aştearnă pe hârtie ceea ce a auzit şi văzut el. Cazurile acestea speciale sunt analizate, în redacţie, de o comisie, comisia aceasta poate fi formată chiar şi dintr-un singur om, cu ochi buni, ori, să zicem, doi, în nici un caz însă nu putem vorbi despre cenzură. Practica ne dovedeşte că nu trebuie să creditezi nici măcar fotografiei pe care a făcut-o la faţa locului însuşi ziaristul, este bine ca în prealabil s-o vadă această comisie. Pentru că această comisie este alcătuită din oameni bine pregătiţi, oameni inteligenţi, care ştiu ce este binele, adevărul, ce este răul, minciuna. Toţi ceilalţi sunt tare ignoranţi. Precum pomenitul Imreluţ. Prin urmare dacă un martor ocular vrea să spună, în ziar, ceva despre un eveniment, înainte de a o face o comisie verifică dacă a văzut bine ce a văzut, dacă a auzit bine ce era de auzit. Dar martorul acesta să nu cumva să se gândească la cenzură. Doamne fereşte! Să se gândească mai degrabă la faptul că el este. Realmente, prost. Tare prost. Ca Imreluţ. Iar atunci când deschide uşa comisiei, întâi şi întâi să întrebe: - Eu acum sunt aici? Toată lumea să întrebe unde anume se află. De la comisie. Ca să afle unde se găseşte. Şi până şi cum anume se numeşte el. Comisia ştie mai bine. Orice ştie mai bine comisia. Chiar şi atunci când respectiva comisie nu este altceva decât unul, singur-singurel, dar om cu ochiul bun. Sau, să zicem, doi...

SIGNIFIANT

Îl urmăresc adeseori din priviri pe copilul grăbit, felul în care el, dus de un mare elan, trânteşte în urma lui poarta. În momentul acela nu contează nimic. Nu contează de se strică zarul, se rupe vreun leaţ din gard, o scândură, şi nici dacă nu cumva a căzut de pe perete numărul casei.

Îl contemplu de multe ori îndelung pe bătrânul neputincios când închide poarta, felul în care o face, încet, aproape cu teamă, cu mare blândeţe, aceeaşi poartă. Mâna lui tremurândă stă îndelung pe clanţă, are nevoie de acest mic răgaz pentru că, nu-i aşa, trebuie să-şi socotească pasul următor. Trebuie să-l calculeze. Trebuie să-l prevadă, să-l calculeze, întocmai ca un şahist. Poate că trebui să ia în calcul şi ce va mai urma, adică oare de câte ori va mai închide el, după sine, poarta aceea. Pentru că odată şi-o dată o va închide definitiv.

De multe ori cred că cel care îl admonestează pe copilul grăbit face o mare greşeală atunci când îi spune să fie mai cruţător, să se poarte mai cu fineţe cu poarta aceea, precum şi acela care, cuprins de nerăbdare, îi atrage atenţia firavului bătrân că trebuie să se grăbească, pentru că uite, vremea trece.

Mă gândesc de multe ori la asta, dacă are oare rost să bagi de seamă cine şi cum închide uşa, poarta, pe cine mai interesează oare, în ziua de azi, de pe unde cade numărul casei de pe perete, pe cine să-l intereseze şi că cineva iese ori intră pentru prima ori ultima oară pe o uşă ori poartă. Azi nu mai este signifiant...

POTCOVIREA CALULUI

Pe vremea când se ducea zăpada, nişte oameni vânjoşi, cu năravul de a vorbi cu voce tare, şi-au adus caii nărăvaşi la potcovar, veneau cu paşi potoliţi, cu capul ridicat, mândri, în vreme ce noi, copilaşi mărunţi, retraşi la colţul clădirii, aşteptam, cu sufletul răscolit, marele eveniment, momentul în care, acolo în atelier, fierarul lasă baltă cumplitele ciocăneli, în care barosul care scapără încă scântei cade la pământ şi meşterul, ieşit în uşă, zice: - Cine urmează?

Şi a urmat atunci acea numită potcovire a cailor. Vinele calului erau încordate, la fel pe braţele omului, curtea s-a umplut de mirosul copitelor arse. Văzând noi că munca aceasta bărbătească nici nu este chiar aşa de periculoasă, inimile noastre s-au umplut de un fel de linişte ciudată. Nu ne mai era frică de caii agitaţi. Am început atunci să ne sfătuim care dintre noi ar putea avea curajul să ţină piciorul calului, ca fierarul să-i aplice potcoava aceea fierbinte pe copită.

Iar acum, aducându-mi aminte de ziua aceasta de demult când se topea zăpada - în care am reuşit să-mi înving pentru prima oară frica - pot să spun aşa: asta mi-a devenit amintirea fără de care copilăria mea ar valora cât o potcoavă pe un cal mort.

ASUL DE TREFLĂ

Cartoforului nu trebuie să i se explice ce înseamnă să-ţi "intre" o carte bună. Să zicem chiar asul de treflă. Presupun că au existat dintr-aceia care s-au îmbogăţit pe seama unui as de treflă, precum şi dintr-aceia care, din pricina tot a acestuia, şi-au slobozit câte un glonţ în propria căpăţână. Cine oare ar putea să spună câte încurcături a pricinuit deja în lume un simplu as de treflă? Câte bucurii şi câte necazuri s-ar putea trece în contul lui?

Acum oricine ar putea să pună o întrebare: la drept vorbind ce tot oi fi vrând eu cu asul de treflă câtă vreme este unanim recunoscut faptul că oricare dintre cărţile de joc sunt la fel de importante dacă se nimeresc acolo unde le este locul. Ei bine, nu doresc nimic deosebit cu asul acesta de treflă, ce aş şi putea porni eu cu el, că doar nici măcar nu am cărţi de joc, şi nici chef să joc cărţi, prin urmare mie nu-mi lipseşte, din viaţa mea, nici un fel de as de treflă. Faptul că acum îndrug verzi şi uscate despre el are o explicaţie simplă: de-a lungul unor ani întregi m-am tot dus, când am putut, în fiecare duminică, la piaţa de vechituri. Acolo mi-a sărit în ochi că printre obiectele scoase la vânzare de către un om în vârstă, care de regulă şedea pe un scaun cu trei picioare, se află şi un as de treflă, l-am tot văzut ani la rând acolo, printre deschizătoare de conserve, Ana Karenina, creion pentru tâmplari, solniţă, tăbliţă de scris pentru şcolari... Odată chiar am fost martor auricular la întrebarea pe care i-a adresat-o cineva, cum că de ce, şi câtă vreme mai aduceţi, bătrâne, asul acela de treflă, chiar credeţi că o aşa carte uzată, doar aşa, în sinea ei, îi va trebui cuiva? Domnul acela în vârstă n-a scos o vorbă, s-a tot uita doar cuprins de tristeţe, la cel care l-a întrebat şi care, dispreţuitor, şi-a văzut mai apoi de drum printre oamenii rânduiţi pe acolo de parcă ar fi fost un controlor. După câteva ezitări m-am aplecat apoi şi am luat cartea aceea uzată spunându-i: Exact asul de treflă îmi lipseşte, ce noroc am eu cu dumneata... Şi-am cumpărat asul de treflă.

De-a lungul vieţii am văzut puţini oameni fericiţi, dar domnul acesta în vârstă aşa era atunci. Nu era fericit pentru puţinii bani pe care i-a încasat ci pentru că, iată, i-a "intrat" cumpărătorul, acela fiind eu. Îndepărtându-mă încet mă tot gândeam că dacă ar fi ca, totuşi, să se strecoare şi un fir de tristeţe în domnul acela în vârstă, pricina acesteia ar putea fi doar faptul că omul acela sceptic a dispărut între timp prin tumultul de acolo şi nu a putut să vadă marele eveniment, vânzarea asului de treflă.

NU CUMVA DIN ÎNTÂMPLARE

Mă gândeam aşa, că voi lua legătura cu vânzătorul de seminţe de bostan, exact aşa am gândit, cu aceste cuvinte mi-am formulat în sinea mea intenţia, precum un diplomat, prin urmare voi lua legătura cu el pentru că mă deranjează deja că mereu doar trec pe lângă el, nu cumpăr niciodată seminţe de bostan de la el, şi nici măcar nu-l salut, deşi pare a fi un om interesant, în vreme ce treceam pe acolo am băgat în repetate rânduri de seamă că are o manie, mai exact aceea de a se uita în sus. Nu la vreun om ce ar putea părea important, nu spre cer îşi ridică privirea ci spre acoperişul casei, către jgheabul de deasupra lui, la streaşină se uită, ca şi cum s-ar teme că în orice clipă i-ar putea cădea în cap o ţiglă, ori vreo bucată de cărămidă, ori că peste pălăria lui mototolită ar putea năvăli un guguştiuc, ori vreo vrabie. Se uită în sus şi nu oricum, ci cu nişte ochi cercetători, s-ar putea spune dându-şi aere de om important. Trebuie că omul acesta ştie ceva despre cele aflate pe sus, ceva ce mie nu mi-a sărit niciodată în ochi, nu am aflat nici un rost în asta, în a privi adeseori în sus, cu excepţia, să zicem, a unei anumite clipe, aceea când, cu mari bubuituri, a apărut deasupra mea un elicopter şi-atât. N-am simţit niciodată nevoia să mă uit în sus, la o streaşină, la vreun jgheab, la vreun om ce poate să pară important, şi de aceea mă gândesc că vânzătorul acesta de seminţe de bostan poate fi interesant.

Azi m-am dus direct spre el, mi-am tot făcut de lucru cu telefonul, cu ţigările, adică am tot aşteptat momentul în care omul meu obişnuia să se uite în sus. Atunci m-am oprit în faţa lui, şi m-am uitat şi eu, întocmai ca el, în sus. Mai apoi ne-am tot uitat, o vreme, unul la celălalt, se vede treaba că l-a surprins neaşteptata mea comportare, dacă gestul de a te uita în sus poate fi numit, în linii mari, comportament.

- Nu-i nimic pe acolo, domnule, numai că eu m-am obişnuit deja, tot urmăresc ca nu cumva, din întâmplare... Adevărul este că, în iarna anului trecut, pe vremea când a început să se topească zăpada, am observat că stă să cadă o ţiglă, s-a oprit cu jumătate din ea în streaşină şi mie a început să-mi fie frică de ea, căci, nu-i aşa, niciodată nu poţi să şti când, din întâmplare, ... Şi aflaţi de la mine că într-o bună zi, mai bine zis într-o vântoasă zi, ţigla aceea atârnată a şi căzut, s-a făcut ţăndări tocmai aici, în locul în care stau eu acum, asta însă trebuie că s-a întâmplat peste noapte, acesta mi-a fost norocul cu respectiva ţiglă. Şi-atunci eu m-am uitat pe îndelete, în interesul meu, la sfărâmăturile acelea de ţiglă, şi m-am tot gândit că dacă acelea ar fi ajuns aşa în capul meu atunci noi doi n-am mai sta acum de vorbă. De vreme ce am început să vă spun dumneavoastră toate astea, aş dori să mai adaug ceva la ele. Viaţa este uluitor de simplă, pentru că trebuie să iei în seamă doar două lucruri: de va fi să ieşi din casă, înainte de toate să te uiţi în jurul tău dacă nu cumva e pe undeva ceva ce trebuie dus afară, că de va fi să ieşi fără să iei cu tine lucrul acela, atunci va trebui să te întorci pentru acel ceva. Şi invers: de porneşti să intri în casă, mai întâi uită-te de jur-împrejur de nu-i pe acolo ceva de dus înăuntru. Asta este una dintre treburile pe care trebuie să le şti despre viaţă. Cealaltă este aceea despre care era vorba mai adineauri. Va să zică omul, pe oriunde s-ar afla el, de asta una să aibă grijă, ca nu cumva, din întâmplare...

DOAR ATÂTA AŞTEPT, SĂ FIU ÎNTREBAT CÂT ESTE CEASUL

În tot oraşul meu nu există un chioşc pentru ziare mai mic decât acesta, nici măcar un scaun nu încape în el, şi de va trebui, din pricina piciorului meu, să mă aşez totuşi, o fac, să vedeţi numai, pe acel ceva ca o lădiţă, de acolo, dar vă spun, numi şi numai din pricina piciorului pentru că altminteri, nu-i aşa, nici pe aici nu prea poţi să stai jos, sunt tot timpul întrebat câte ceva, iar de va fi să şed acolo jos, pe acel ceva ca o ladă, degeaba aş mai răspunde, oamenii nu m-ar auzi, prin urmare chiar că pentru nimic nu-i bun locul acesta, până nici aerul n-ar putea pătrunde din pricina prea multor ziare dacă n-aş ţine uşa deschisă, să nu cumva să credeţi că treaba mea pe aici este chiar aşa de simplă, că numai la prima vedere pare aşa, dacă vă opriţi pe aici, pe lângă chioşc, ca acum, păi atunci nu vedeţi decât că mi se cere câte un ziar proaspăt iar eu îl dau, numai că de câte ori nu mi se întâmplă că sunt întrebat de nu cumva am ceva despre nici măcar nu ştiu ce este acela, bănuiesc doar că s-ar putea să fie vreo revistă de modă din străinătate, ori ceva publicaţie ciudată, sigur, scrisă într-o limbă străină, iar dacă le spun că nu am, atunci sunt întrebat dacă revista asta îmi vine de obicei, ori când am avut-o ultima oară, ei bine, ce să ştiu răspunde la toate astea când nici măcar atâta nu ştiu că despre ce anume este vorba, d-apoi cine să se mai poată descurca azi printre atâtea publicaţii, eu cunosc deja o sumedenie, pe cele mai multe le recunosc după cât de goală este femeia de pe pagina de titlu, interesant este că în ziua de azi nu aud măcar unul că s-ar interesa, de pildă, despre cultivarea sfeclei de zahăr, ori dacă nu cumva este vreo revistă de specialitate cu privire la prăşit, mă-rog, moda-i la modă, ei, şi-apoi lumea se interesează de treburile financiare, politice, de sport se interesează, pe mine nu mă preocupă nici una în mod deosebit, noa, să zicem aia doar care spune ce numere au ieşit la loto şi cu asta basta, dar eu le răspund totuşi la toţi, dacă ştiu, dintr-aceea că omul tace toată ziua nu se poate trăi, numai că acum aşa stau lucrurile, asta-i situaţia, toate-s o singură ciorbă, te întreabă de ai asta, de ai aia şi cu asta se duce mai departe, că, nu-i aşa, fiecare are câte o treabă, recunosc şi eu că nu întotdeauna am chef de vorbă, noa, dar de multe ori se întâmplă aşa că nu aştept nimic altceva decât să fiu întrebat cât este ceasul, ei, şi-atunci ceva se pune în mişcare în mine şi nu doar atâta fac, ridic adică mâneca de la cămaşă, arunc o privire asupra ceasului şi îi spun ora, ci îi adaug acesteia, orei exacte, că pe asta a spus-o mai adineauri şi micuţul meu radio, micul meu radio obişnuieşte să spună cu exactitate ora exactă, şi de fiecare dată spune bine şi mersul vremii, în potriveală cu ce-i pe afară, pentru că radioul meu este atâta de mic încât n-ar putea încăpea în el nici un fel de minciună, aşa cum încap ele, oricâte ar fi acestea, în radiourile mari, în acestea este loc berechet şi pentru braşoave, cam asta ar fi cea mai mare pricopseală a radioului micuţ, mai cu seamă a acelora ca al meu, pe care poţi prinde doar un singur post, iar acesta este un uriaş chilipir faţă de radiourile perfecte, îmi aduc aminte că aveam pe vremuri un radio mare, îi tot răsuceam într-una butonul, căutam pe el multe feluri de ştiri numai că nu puteam asculta ca lumea nici una, deoarece, de cele mai multe ori apucam doar coada ştirii, mai apoi numai tot ghiceam ce anume s-o fi putut spune pe acolo, ştirea de noi spusă mai apoi nu era niciodată demnă de încredere, pentru că ştirea auzită doar pe jumătate aşa o şi dădeam mai departe, doar ca pe o jumătate de adevăr, de-o fi fost să fie adevărată şi jumătatea aia, de-aceea obişnuiam să o cotesc mereu spre radioul meu micuţ, ia uitaţi-vă, este acolo în spate micuţa mea minune albă, obişnuiesc s-o arăt de fiecare dată când răspund la întrebarea cât este ceasul şi mă laud într-una cu micimea lui, cu faptul că în el nu încape nici un fel de minciună, până şi treburile adevărate abia de încap în el, măcar că ştim toţi că prin lume sunt tare puţine adevăruri, dar până şi acestea abia de încap în el, lucrurile adevărate, atâta-i de mic radioul meu, pe deasupra trebuie să-şi afle loc în el şi piesele din care este alcătuit şi nu doar ştirile, cu alte cuvinte cam asta este tâmpenia pe care o fac să ia foc atunci când sunt întrebat cât este ceasul fiind chiar şi ascultat răspunsul meu, ei bine, staţi să vedeţi, atunci când eu apuc să pot povesti toate acestea cuiva, sunt un om fericit în toată acea zi, nu prea ştiu exact de ce anume sunt fericit, poate pentru faptul că atunci, în vreme ce sunt ascultat cu cele ce le înşir despre micuţul meu radio, văd cum, de obicei, îi năpădeşte zâmbetul şi, luând în mână foşnitoarele ziare proaspete, pleacă mai departe cu el pe buze...

MESAJ DIN PARTEA CEALATĂ A CALULUI

Prin urmare, data trecută am uitat să vă spun dumneavoastră că atunci când scaunul acela de nichel pe roţi s-a rostogolit cu mine afară în curtea spitalului, sora medicală, în timp ce mă ajuta să mă aşez într-un taxi, mi-a spus, drept rămas bun, cam aşa: nu-i aşa că v-am zis că veţi scăpa cu viaţă, ce-i drept până şi de două ori aţi fost pe punctul de a vă stinge, numai că eu am avut o presimţire, cum că nu vă veţi da sufletul, numai că de-acum să-l ascultaţi pe domnul doctor, să vă duceţi frumos la radiaţii şi tare să aveţi grijă de dumneavoastră, mai cu seamă de a nu cădea de partea cealaltă a calului, să vă protejaţi adică, să nu uitaţi nici măcar vreme de un minut că minunea este cea care v-a adus înapoi, minunea, ea v-a adus îndărăt....

De alde astea mi-a spus sora, dar eu ştiam încă de acolo din taxi, că nu voi putea realiza nimic din toate acestea, în zadar m-a adus îndărăt minunea, mi-a venit deja pofta de o ţigară, ei bine, încă n-am aprins-o, dar mintea îmi umblă întruna la dintr-acelea care, după părerea domnului doctor, îmi sunt strict interzise, înşiruirea lor ar fi tare lungă, pe scurt, mă aflu în situaţia în care nu mai am voie să trăiesc în felul în care am trăit până acum, pentru că dacă încerc să trăiesc tot aşa voi şi cădea de partea cealaltă a calului, aşa să vă uitaţi la mine ca la omul care am stabilit deja în ce fel îmi voi reînnoi acoperişul casei, nu dorm nopţi întregi, îmi tot frământ creierul de care anume treabă să mă apuc, când se crapă de ziuă îmi stă la îndemână un caiet cu pătrăţele în care notez ce anume trebuie să fac, aşa cum obişnuiam să procedez şi mai demult, adică pe vremuri, când încă nu trebuia să văd de mine ca nu cumva să cad de partea cealaltă a calului, pentru că asta-i situaţia, eu am trăit tot timpul pe aici, de acea parte prin care omul avea alte griji şi nu pe cea de a se menaja pe sine, şi acum ia spuneţi-mi, se poate trăi oare în felul acesta, adică să ne tot menajăm şi să facem doar ce ne este prescris, în plan medical adică, după părerea mea omul este în aşa fel alcătuit, încă de la începuturile lui, încât să nu poată şedea liniştit, nu-i aşa că pricepeţi ce vreau să pun în evidenţă prin toate astea...

De pildă dacă aş fi condamnat la veşnică inactivitate aş şi muri repede de această inactivitate, în temei nervos cum se spune de obicei, în plan nervos, astea vi le pot spune acum dumneavoastră, acestea le spun eu, cel pe care minunea l-a adus înapoi, minunea, şi deja am şi picat de partea cealaltă a calului, pentru că numai aici pot trăi, în această parte, aşa cum se obişnuieşte a se spune, în plan nervos, data trecută am uitat să vi le spun toate acestea...

ATING HOTARUL NEGHIOBIEI

Se poate vorbi puţin cu dumneavoastră? Vă urmăresc zi de zi, vă tot plimbaţi în sus, în jos, mai cu seamă pe partea însorită, ca Benö, scriitorul, spuneţi-mi, nu-i aşa că plimbarea aceasta nu-i o recomandare a medicului, pentru că eu pornesc de la mine însumi, mie mi s-a prescris în mod categoric plimbarea zilnică, numai că făcută de unul singur este cumplit de plicticoasă, am zile în care tot ce vorbesc pe parcursul ei este un simplu pardon, este momentul în care mă feresc din calea cuiva, este frumoasă ziua asta de azi, şi mai cu seamă atunci ar fi de tot frumoasă dacă aş putea vorbi din belşug cu cineva, nu ţin neapărat ca acel cineva să fie un om întru totul normal, oamenii normali sunt cumplit de plicticoşi, să nu mă înţelegeţi cumva greşit, nu la dumneavoastră fac aluzie, mie mi se întâmplă că, iată, ating hotarul neroziei, şi a mă opri pot însă, îmi dau singur seama când apuc să spun nerozii, iar dacă omul îşi dă singur seama atunci necazul nu este încă mare, ia uitaţi-vă, cei de pe acolo sunt turişti, de-aia fac fotografii, prin piaţa aceasta aparatele de fotografiat scapără într-una, chiar şi atunci când arde soarele, în vreme ce eu, în situaţii de felul acesta, îi ignor şi încep să mă gândesc cine să fie oare omul acela care să priceapă ce anume am dedus eu mai zilele trecute, este o adevărată descoperire deducţia mea, încerc să vă povestesc pe scurt asta, dumneavoastră, aşadar pe lume sunt deja mai multe fotografii decât existenta realitate, închipuiţi-vă că palatul acela este fotografiat, într-un an, să zicem, de cam o sută de mi de ori, acesta este, doar aşa, un număr, de dragul exemplului am zis atâta, prin urmare există un palat şi, cu el, o sută de mii de fotografii, dumneavoastră aţi auzit cumva ceva despre megapixel, pentru că dacă da, atunci treaba mea este mai uşoară, cuvântul "punct" nu va mai fi azi-mâine la modă, în ziua de azi un om ca lumea ştie deja că punctul este un pixel, de vreme ce megapixelul este făcut din tare multe pixeluri respectiv din tare multe punctuleţe, cred că sunt suficient de limpede, prin urmare există un palat şi cu acesta există atât de multe fotografii încât ele nu ar încăpea în piaţa aceasta, dacă ar fi ca ele să fie întinse pe aici, acum este mai de înţeles, nu-i aşa, că şi în cazul aceasta sunt mai multe, mai întinse decât realitatea, dar tot aşa se întâmplă, să zicem, şi cu un ghiocel, acela poate fi fotografiat de enorm de multe ori, ghiocelul se veştejeşte apoi, cumplit de multele fotografii nu se vor ofilii, câte exemple să vă mai dau dumneavoastră ca să puteţi pricepe, ia uitaţi-vă, am aici telefonul meu mobil, este un exemplu bun şi acesta, eu am trei dintr-astea, în cele trei există în total cam două mi de locuri unde i-aş putea înscrie pe cunoscuţii mei, prietenii, numai că eu nu că am două mii, nici măcar două bucăţi de prieteni nu am, aşa cum spun, nici doi, măcar că ăştia nu-s mulţi, mai cu seamă acum nu am prieteni, de atunci de când s-a dedus că boala mea este grea, ştiţi, omul bolnav este de regulă evitat, de aceea umblu şi eu, zilnic, pe aici, şi în sus şi în jos, mai cu seamă pe partea însorită a străzii, ca şi Benö, scriitorul, plimbarea aceasta mi-a fost prescrisă de medic, aşadar credeţi-mă, în realitate sunt mult mai puţine lucruri decât ar putea crede omul, pilda mea cu telefonul îmi place mai mult decât pixelitul, ştiţi, lucrurile mai simple sunt mult mai uşor de priceput şi mai limpezi, numai că se întâmplă că le prezentăm mult mai complicat, puteam, nu-i aşa, să încep cu aceea că telefonul este de fapt o unealtă, un instrument de trebuinţă la o convorbire, numai că în felul acesta spusele mele sunt tot atât de lipsite de conţinut ca şi când aş rosti: cuiul şi ciocanul. Asta este! Este gata şi cea mai nouă descoperire a mea, pe care v-o destăinui acum dumneavoastră pentru a putea să fiu înţeles deplin: lumea aceasta merge cu noi într-o direcţie în care azi mâine vor fi mai multe ciocane decât cuie. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat astăzi pe mine. Pardon...

MONARHIE

Cât de liniştit, fericit am trăit până acum, în calitatea mea de om simplu, aş putea spune şi aşa, trecător, care nu este nevoit să se comporte într-un mod deosebit, el doar că se duce oareunde, ori vine de pe undeva şi gata, nu are nimeni nici o treabă cu el. Acum însă - la bătrâneţe - sunt expus posibilităţii de a se întâmpla orice cu mine, s-ar putea prăvăli peste mine un tare mare premiu, ori, să zicem, aş putea fi declarat rege! În ziua de azi orice se poate întâmpla. Acum nu am timp să vin cu exemple din istorie, pentru că trebuie să mă pregătesc, prin familia noastră au existat relativ puţini regi, vorbind absolut sincer, nimeni, aşa încât, în situaţia aceasta, nu prea ştiu cum trebuie să se comporte un rege şi nici nu am idee cum trebuie să arate un rege bun. De aceasta, de regalitate mă tem cel mai mult, pentru că de premiul Nobel m-aş putea totuşi bucura oarecum, că doar nu este condiţionat de niscai mari răspunderi. Aş doar tot da niscai răspunsuri de ar fi să-mi pună întrebări ziariştii. Ori ce m-ar întreba eu le-aş răspunde aşa - sigur, cu o cuvenită energie şi dându-mi importanţă - cum că activitatea mea modestă era menită să promoveze cauza păcii mondiale, scopul meu era, în exclusivitate, înfăptuirea înţelegerii între popoare. Aş accentua faptul că, în funcţie de capacităţile mele modeste, această modalitate de a nu spune nimic sună într-adevăr frumos.

A fi rege este mai greu. Mai cu seamă rege bun.

Acum dacă cineva mi-ar spune, cu porniri de-ale unuia cu maţe pestriţe, să nu mă apuce groaza pentru că din mine n-ar putea ieşi niciodată rege, nu arăt nicicum a aşa ceva, de altminteri chiar şi situaţia internaţională precum şi actualele împrejurări te trimit cu gândul la faptul că titlul acesta de rege mă ocoleşte pe la tare mare distanţă, atunci eu i-aş răspunde aşa: exact despre asta este vorba. Despre situaţia internaţională şi despre împrejurări. Acestea însă, fapt notoriu, se tot schimbă, precum vremea. Şi de aceea, în ce mă priveşte eu tot învăţ, în mare taină, meşteşugul de rege.

CARUL CU BOI SE DISTINGE PÂNĂ DEPARTE

- D-apoi vă tot îmbogăţiţi, domnule Sik, prosperaţi, atunci când am fost ultima oară pe aici nu aveaţi încă dulapul acesta, spuneţi-mi, acesta-i pentru cărţi?

- Pentru cărţi.

- Aşadar pentru cărţi. Bănuiam eu că este pentru cărţi. Ei, na, şi spuneţi-mi numai, Louis-quinze acela n-a plecat încă? Garnitura aceea din spatele dumneavoastră...

- Nu, pentru că nu-i originală

- Aşadar nu este originală. Iar odicolonul acela, acela cum e, domnule Sik?

- Estic.

- Credeam că este nemţesc, prin urmare nici acela nu este original. Ei, şi platoul acesta este original?

- Da, acesta-i original.

- Cât de uşoare sunt tăvile acestea faţă de cele de acum, cele noi, nu-i aşa că şi dumneavoastră, domnule Sik, vedeţi la fel lucrurile, aşa-i? Iar maşinăria asta ciudat la ce-i bună, asta de aici, din dreapta, asta cu un capac boltit?

- Aparat de mărit.

- Deci aparat de mărit. Probabil că acum de-aia nu luminează pentru că nu-i cuplat. Şi de ce ar fi cuplat? Vedeţi ce tot întreb? Şi, ia mai spuneţi-mi, aia de acolo, micuţa aia galbenă, aia ce-o mai fi? Acolo, lângă mâna dumneavoastră dreapta, aia, aia...

- Astea-s doar resturile unui lac galben ce s-a vărsat pe aici.

- Sigur, desigur, n-am văzut eu bine, ei, şi mărgeaua aceea?

- Aceea este ambră.

- Ambră! Şi ia spuneţi-mi, cum poate omul să ştie că este ambră, omul, ca să-i zicem aşa, laic? După felul cum străluceşte, ori după contururile ei? Ori doar un specialist ar putea-o face, să decidă de-i chiar ambră ori doar un fals...

- Specialistul.

- Din asta ar putea ieşi până şi două, atâta-i de lungă, nu-i aşa domnule Sik?

- Ar putea.

- Eu cred că de-aia nu poate fi socotită a fi prea scumpă, pentru că pot ieşi până şi două din ea, vai, ce contururi regulate au biluţele, sunt aşa de frumos descrescătoare...Şi oare ştiţi că mărgeaua galbenă este mult mai frumoasă decât cea roşie?

- Depinde de gustul omului.

- Da, sigur, e treabă de-a gustului, dar aflaţi, totuşi, că cea galbenă este mult mai frumoasă. Iar aia de-acolo ce-o mai fi? Avion? Sigur că-i avion, ei, nu cumva să uit însă, eu am o piuă, tare veche, e dichisită cu o lucrătură minunată, numai că nu are pisător, să fie un bai acesta?

- Îi tare mare bai de nu are pisător...

- Mă gândeam şi eu. D-apoi aia de-acolo, maşinăria aia?

- Aparat electric de bărbierit, Remington.

- Deci aşa, Philipsul este mult mai bun decât Remingtonul, dar, totuşi, care este părerea dumneavoastră, domnule Sik, despre aparatele de ras?

- Depinde.

- Platourile acelea albastre cum sunt, domnule Sik?

- Simple, sunt din faianţă...

- Şi se obişnuieşte aşa ceva, ca platourilor din faianţă să li se aplice un astfel de fond albastru?

- Se practică.

- Şi cât valorează unul?

- Şaizeci, şaptezeci...

- Va să zică şaizeci, şaptezeci... Şi este aici şi o tavă de Corund, aia cât să fie?

- Treizeci, patruzeci. Care-i veche.

- Şi de nu-i veche, atunci cât? Nu-i aşa că mai puţin...

- Mai puţin.

- Ştiţi dumneavoastră, domnule Sik, că acel car cu boi se remarcă până departe? Şi sunt şi ceasuri pe aici, ceasuri de perete, prosperaţi frumos, domnule Sik... Nu-i aşa că sunteţi de acord cu mine atunci când spun că pudra franţuzească este, în continuare, cea mai bună, şi parfumul este bun de-i franţuzesc, chiar dacă pe vremea mea nu aşa eram învăţaţi... Francezii nu pot fi ajunşi din urmă... Iar despre oglinda aceasta ce puteţi spune, dacă nu vă jignesc, domnule Sik...

- Este sticlă gravată, de opt milimetri şi este belgiană.

- Belgiană? Doamne, belgiană...

O MÂHNIRE ADÂNCĂ VALOREAZĂ TOTUL

Vă contemplu de multe ori pe dumneavoastră, o fac doar aşa, din distracţie, îmi place să studiez oamenii, le observ mersul, felul în care se aşează pe o bancă, cum le împrăştie porumbeilor seminţe, sau felul în care tocmai îşi beau berea, ori se opresc şi se uită la ceasul din turn care, de vreo sută de ani, arată acelaşi timp, adică acesta nu merge, obişnuiesc uneori să observ cum sunt salutaţi cunoscuţii, dacă vă opriţi să schimbaţi o vorbă cu ei ori se merge cu nepăsare mai departe, sunt dintr-acia care sunt mereu grăbiţi, îi văd grăbindu-se în fiecare zi, se precipită înspre undeva de parcă tocmai ar pierde trenul, există şi dintr-aceia care, de fiecare dată, se doar plimbă agale, nu se grăbesc niciodată, nu se uită în nici o parte, omul se tot duce într-o direcţie oarecare şi este atent doar să nu se împiedece în ceva, şi-apoi să nu-i uit de printre aceştia pe cei care atât de veseli umblă, se tot duc, pe stradă de parcă tocmai şi-ar fi înghesuit în buzunar marele premiu de la loto, alde ăştia realmente zburătăcesc prin înghesuiala pietonilor, fâlfâie doar scurt pe lângă ei, trec printre ei ca şi cum ar fi încredinţaţi că s-au născut numai şi numai pentru a fi fericiţi, ştiţi, oamenii aceştia ce stau să plesnească de fericire, răzgâiaţi, pe mine nu mă prea interesează, la drept vorbind nu-i invidiez, este vorba doar despre faptul că eu nu prea cred în oamenii aceştia tot timpul tare bucuroşi de ceva, aveam o mătuşă, o chema Berta, ei bine, despre ea, despre Berta, se povestea că în copilăria ei aşa ştia să se bucure de toate fleacurile încât, de pildă, odată s-a bucurat atâta de tare de un pui de găină de o zi, ori de un boboc de raţă, încât, în bucuria aceasta, şi din greşeală, i-a rupt, cu o muşcătură, capul, iar întâmplarea aceasta a rămas legată de ea pe veci, era pomenită până şi atunci când ea era deja bătrână şi umbla sprijinită în baston, până şi atunci, ei bine, eu doară aşa în doară am pomenit întâmplarea aceasta, nu este, nu-i aşa, un caz semnificativ, nu putem spune despre chiar toţi oamenii veseli că ei, în bucuria lor, ar îmbuca, rupându-l, capul unui pui de găină, nu putem spune aşa ceva, în schimb dumneavoastră vă mai pot spune că, de pildă, eu n-am şezut încă într-un avion, dar mi-am imaginat în repetate rânduri cam ce anume m-ar putea, oare, linişti pe mine acolo în avion, de-ar fi să-l pot vedea pe pilot într-o nemaipomenită bună-dispoziţie, să poţi să-l pui până şi să-ţi prindă păsări, după cum sună zicala, ori mai degrabă o stare a lui, a acelui pilot, de om tăcut, serios, calm, pricepeţi, nu-i aşa, la ce mă gândesc, păi la faptul că aş avea mai multă încredere într-un pilot tăcut, adică, în general, nu prea am încredere în oamenii tare veseli, nu-i agreez pe oamenii tare bucuroşi, nu ştiu dumneavoastră ce aveţi de spus în privinţa aceasta, dar eu zic că, de multe ori, o mâhnire bună valorează orice, sigur, eu acum nu vă vorbesc dumneavoastră despre o aşa mare mâhnire ca a omului care stă şi cugetă de să-şi lepede acum viaţa, ori să mai aştepte puţin, eu nu o atât de uriaşă mâhnire agreez ci, să zicem aşa, îmi plac mâhnirile acelea simple din situaţiile în care, cu un calm desăvârşit, fără a epata, acceptăm o surpriză de care s-ar cuveni să ne bucurăm, şi ne gândim atunci şi la posibila consecinţă nefastă a ei, eu numesc aşa ceva ca fiind amărăciune tămăduitoare, nu pe aceea în urma căreia omul ajunge, de trebuie de nu, să urle, e drept, s-a întâmplat şi că eu am fost pus sub observaţie atunci când, odată, cineva mi-a adus o tare bună ştire iar eu nu m-am putut bucura de ştirea asta bună într-un fel în care să poată să vadă şi alţii asta, mi s-a spus atunci, vă rog să poftiţi a fi fericit un minut, pentru că dacă nu faceţi asta atunci nici că meritaţi ştirea asta bună, vă urmăresc adesea dar nu vă văd niciodată a fi fericit, cel puţin n-aţi arătat aşa ceva, până şi umblatul pe stradă îl faceţi, mergeţi, ca unul pe care nu-l prea interesează nimic, s-ar putea întâmpla până şi să fim rude în plan sufletesc, de fapt am şi putea fi aşa ceva, spuneţi-mi numai, sunteţi şi dumneavoastră de părere că de multe ori o mâhnire bună valorează orice?

DUMNEATA TREBUIE SĂ ŞTI TOTUL, ZSÓKA

Intru într-un birou, şeful de acolo tocmai dictează ceva, nu se cuvine să-l deranjez, m-am gândit să-mi petrec timpul de aşteptare cu vreo treabă importantă, să aflu adică o ultimă formă a felului în care să-mi rostesc salutul. Gândurile îmi furnică înţepătoare prin minte, încerc să deduc între ce fel de oameni am intrat. Întâi şi întâi îmi arunc privirea asupra secretarei, este un reflex care mă lucrează în situaţii de felul acesta, dar termin repede cu ea, cu secretara, stabilind că duduia aceasta este mai uşor de a fi lăsată grea decât gânditoare pentru că, şi asta se vede cu ochiul liber, ea bate în aşa fel la maşină cuvintele şefului ca şi cum acestea ar fi din de-a dreptul Sfânta Scriptură. După aceea mă gândesc însă că s-ar putea să greşesc, au fost şi cazuri în care nu am avut dreptate... Au fost, vă spun, şi asemenea situaţii, dar nu sunt obişnuit ca alţii să aibă dreptate, de cele mai multe ori eu sunt purtătorul de drapel al propriilor mele păreri, dedusului meu adevăr. Sunt purtătorul de drapel, cât de fermecător sună asta, nu-i aşa... D-apoi de va fi ca la purtarea drapelului să mai adaug şi faptul că doar prin simpla mea prezenţă eu îi vrăjesc pe unii. Dacă nu pe altcineva atunci măcar pe mine însumi. Ei bine, şi-acum trebuie să ghicesc ce fel de om poate fi şeful personal. E o namilă de om şi tocmai dictează aşa:

Aliniat nou, ghilimele deschise, "Poporul trebuie pus la punct.

Mai cu seamă neamul acesta ardelenesc pentru că, indiferent ce nedreptate îl atinge, este înclinat numaidecât să devină insolent." Ghilimele închise, Zsóka. Şi-acum adaugă acolo cui îi aparţine fraza pe care am citat-o. Şti, nu-i aşa? Dumneata trebuie să şti de toate, Zsóka. De ce te uiţi aşa la mine? Să nu cumva să spui că nu şti...

- Nu, nu ştiu, domnule şef, nici n-am auzit, vă rog să-l întrebaţi pe domnul acesta care stă şi aşteaptă pe aici, da dacă el ştie.

Îmi îndrept ţinuta şi aş şi putea începe spunând că habar nu am, dar nu zic, în schimb le comunic, cu respectul cuvenit, că de regulă sunt extrem de distrat, ca de pildă şi acum şi, de va fi să am un răgaz de vreo două minute, încropesc pe loc niscai fraze bizare, nu de mult găselniţa mea a fost că fi-vor, oare, pretenţii de ovăz prin Ovezeni, ştiu însă câte ceva despre fraza care a fost dictată. Ştiţi, domnule şef, s-a întâmplat aşa că atunci când secuii au fost duşi în războiul francez, în primăvară, în fiecare dintre zilele de la începutul verii ei au săpat tranşee, asta era menirea lor, de ploua, de-i prăjea soarele arzător, la luptă nu erau duşi, dar în fiecare zi conflictul care îi privea şi pe ei era evidenţiat. A venit luna iunie, a venit şi iulie, se cocea de-acum grâul auriu când secuii au pornit spre marele cartier general o delegaţie, care delegaţie era însărcinată să prezinte acolo jalba secuilor. În asta se spunea că, iată, este vară şi este vremea secerişului, şi că rugămintea lor este să le fie indicată partea duşmanilor care le revine lor pentru a o putea lichida, ca să se poată duce apoi acasă, în Transilvania, pentru că pe acolo, pe vremea aceasta, sunt de făcut treburi ce nu pot fi amânate. Şi au mai spus şi că...

Numai că aici şeful m-a întrerupt şi i-a spus aşa Zsokăi, scrie Zsóka mai departe, continuă, este totuna cine a scris fraza pe care ţi-am dictat-o, prin războaie sunt mulţi, toţi spun câte ceva, ca şi mine mai adineauri, dumneata notează doar că vorbele acestea au răsunat în războiul francez.

În general, chiar că sunt într-adevăr mulţi prin războaie, toată lumea spune câte ceva, întocmai ca şi mine mai adineauri, dar că ceea ce am spus a fost o braşoavă nici măcar Zsóka nu bănuieşte. Zsóka, cea care este mai uşor de...

PARCĂ AŞ TRĂI DIN ZORI PÂNĂ-N NOAPTE ÎN BUCĂTĂRIE

De gătit nu ştiu decât să fierb ceai şi ouă, dar cu mare meşteşug pe acestea, adică le las acolo, pe plită, până ce dau în clocot. De aceea îmi place să fiu prin bucătărie, chiar de ar fi să şed doar cu jumătate de fund pe acolo tot mă simt mai bine decât într-un fotoliu în care să te cufunzi prin vreun salon, loc prin care, în fiecare clipă, trebuie să te comporţi oarecum. Pentru că a te comporta e ceva ce nu-mi place. Probabil pentru că nu mă ştiu comporta, cel mult să-l jignesc pe acela care ajunge prin preajma mea. Poate că nici nu mai trebuie să spun că până şi rândurile acestea le-am menit jignirii, ziua mea este mult mai liniştită atunci când apuc să jignesc cât mai devreme pe cineva, liniştea aceasta se revarsă prin tot sufletul meu şi, de obicei, dăinuie până seara. Am pomenit că îmi place să tot fiu prin bucătărie, dar numai cu condiţia ca între timp să nu spele nimeni vasele pe acolo şi să nu-mi tot vorbească despre tainele gătitului, ci mai degrabă acela să mă asculte pe mine, acela care, de poate, inventează mereu ceva demn de ascultat, chiar şi atunci când de jur împrejur nu se află nimic deosebit, decât, să zicem, în fereastră, o muşcată singuratică... Îmi place aşadar să tot stau prin bucătărie, îmi place şi aroma mâncărurilor bune, printre acestea tocana de miel precum şi ficatul de viţel în plin sfârâit încă. Numai că acolo, în bucătărie, nu trebuie să vorbească între timp nimeni despre în ce fel a fost belit mielul acela, care tocmai se frige pe plită, şi nici despre viţel să nu se pomenească de loc, nici despre cât de drăguţ era acela, viţelul, cu părul lui mai creţ şi cu pete maro închis. Prin urmare dacă se vorbeşte despre aşa ceva ies pe loc, în fugă, din bucătărie, las baltă talmeş-balmeşul de acolo, muşcata, soţia, totul şi mă fofilez până pe strada din vecinătate pe unde, cu mâinile la spate, mă voi tot plimba întristat ca în felul acesta să treacă vremea, să mi se destrame încetul cu încetul starea de mânie, vă spun, umblu pe acolo ca un înţelept şi, în măsura în care este posibil, nu salut pe nimeni, ca şi cum nici nu aş vedea pe nimeni. De fapt, în asemenea situaţii chiar că nici nu văd altceva decât mielul acela nevinovat pomenit în bucătărie şi viţelul acela cu părul ondulat al cărui ficat fraged sfârâie acolo pe plită.

Am mai menţionat că până şi aceste rânduri le-am destinat afrontului, aşadar iată care e situaţia. Situaţia e că dacă pornesc dimineaţa televizorul, pentru că, nu-i aşa, îl pornesc atunci apuc să văd că de cele mai multe ori niscai actori, regizori tot vorbesc despre secretele profesiunii lor, ei gândindu-se că de aşa ceva are nevoie poporul. Altminteri spus nu ca el, poporul (să-i spunem telespectatorii) să vadă la televizor o reprezentaţie bună, ci ca el să afle, să ştie, nenorocitul de popor să-şi bage în cap felul în care s-a alcătuit un spectacol, o scenă, atunci când un actor tocmai a intrat într-o mare belea, pentru că chiar atunci, acolo pe scenă, l-a apucat o diaree, doar cu câteva minute înainte de apariţia pe scenă l-a amendat un poliţist de la circulaţie pentru exces de viteză, de fapt indiferent pentru ce anume, dar l-au amendat, iar nervii lui nu tocmai pentru aşa ceva erau pregătiţi, să nu urle adică după toate acestea, ci pentru a mângâia urechile drăguţei lui cu un blues destins, aşadar poporul trebuie să ştie neapărat asta. Nenorocitul acela de popor trebuie să ştie asta, pentru că a cânta în aceste condiţii un blues şi a nu urla, ori înjura, este o mare bravură. Ei bine, iată, aşa ajung eu într-o astfel de bucătărie în care vine vorba despre un miel nevinovat şi un viţeluş frumos şi nu despre muşcata înflorită din fereastră. Prin urmare eu mă simt, aproape în fiecare dimineaţă, a fi în bucătăria artei dramatice, şi nu exagerez dacă fac afirmaţia aceasta şi peste zi, ori seara, atunci când dau drumu la televizor. Ca şi cum aş trăi de dimineaţa până seara în bucătărie. De unde omul, de nu vrea să ajungă la înjurături, trebuie să se refugieze numaidecât. În astfel de situaţii eu apăs pe butonul de închidere iar televizorul mai fâşâie puţin a încuviinţare precum ficatul fraged de viţel pe plită.

TIBI A POVESTIT CUM A DEVENIT CINEVA OM MARE

Tibi este prietenul meu, dacă nu mi-ar fi nu mi-ar fi povestit în ce fel a ajuns cineva om mare, în loc de a povesti s-ar fi făcut mai degrabă, recurgând la metodele lui secrete, el însuşi om mare, important, care să fie salutat de la distanţă. Tibi este un om simplu, a cărui bicicletă, până şi asta, este ruginită, şi pe care nu i-a furat-o niciodată nimeni. Tibi este tâmplar, dar nu maistru, simplu tâmplar cine mai ştie de câţi ani. Tibi a stat ani de zile în faţa benzii rulante de acolo pe unde se fabricau scaunele, chiar şi cele pentru export. Pomenesc amănuntul acesta pentru că atunci când exportul era bun şi câştigul lui era cu ceva mai bun, prin urmare trebuia să fie tare chibzuit pe acolo, prin faţa benzii rulante, pentru a putea apuca să-şi cumpere prima bicicletă, care dealtmiteri este ruginită dar încă se poate merge cu ea, până şi la piaţă. Atât despre Tibi. Mai apoi a fost repartizat acolo, lângă Tibi, un tânăr bine făcut, tot acolo lângă banda rulantă, să-l numim Haş pe acesta, din moment ce numele lui începea cu litera H. Au trecut doar câteva zile până când Tibi şi colegii lui au băgat de seamă că picioarele acelea de scaun trec acum, de când l-au repartizat pe Haş acesta aici, mai încet decât înainte prin faţa lor.Î n toată realitatea ei povestea aceasta abia acum începe: într-una dintre zile s-a primit de la conducerea fabricii indicaţia ca muncitorii să-şi aleagă, dintre ei, un responsabil pentru gazeta de perete, pentru că fără asta fabrica nu mai este fabrică. Cei ai lui Tibi l-au ales rapid, şi în unanimitate, pe Haş, au făcut asta gândindu-se că în felul acesta, lui Haş revenindu-i în calitate de responsabil al gazetei de perete diverse îndatoriri, picioarele de scaun nu se vor mai tot împotmoli pe banda rulantă. Soluţia s-a dovedit a fi bună, pentru că lui Haş nu-i prea plăcea să lucreze. Avea în schimb preocupări tare serioase în privinţa gazetei de perete, a afişat acolo fotografiile muncitorilor fruntaşi, şi a tot făcut multe altele. A mai venit apoi şi o altă indicaţie, cum că trebuie să fie trimis cineva la o conferinţă, fabrica nu poate rămâne fără reprezentant acolo, şi-atunci muncitorii l-au propus pe Haş. Mai apoi Haş acesta era mai mult în afara fabricii decât prin fabrică, pentru că el era trimis mereu prin locurile unde trebuia să se prezinte cu cravată şi pantofii lustruiţi.

Nu după multă vreme au început să auzim veşti precum că Haş a ajuns om mare, mai mare decât era pe vremea când îşi tot lega cravata şi-şi lustruia pantofii, ba mai mult, nu numai ştiri veneau ci într-o bună zi a apărut el însuşi în fabrică, probabil mânat de nostalgii, dar mai cu seamă pentru a le comunica vechilor lui colegi de muncă de pe acolo că, din pricina actualei lui funcţii, de aici înainte nu mai au voie să-l tutuiască chiar dacă, probabil, el nu va mai trebui să vină printre ei, nu are timp, de când am intrat în UE, că doar în ea suntem.

La întâlnirea aceea improvizată s-a auzit o voce de prin fundul sălii, care îl întreba pe Haş dacă azi mai e voie să fie tutuit, în ce stadiu se află în chiar acest moment importanţa lui. - Azi se mai poate, dar este pentru ultima oară, a spus îmbufnat Haş. - Întreb asta numai de aceea ca să fi drăguţ să ne spui, acum şi pentru ultima oară - a continuat vocea aceea din rândul din spate -, cum că tu, personal, eşti băgat şi în NATO nu numai în UE, pentru că în felul acesta situaţia este alta. A fii în NATO este o treabă militară, mi-aduc aminte că odată m-am tăiat rău de tot la o mână şi atunci am auzit pentru prima oară, de la tata, vorba asta, treabă militară, băiete, n-o băga în seamă. Pentru că iată, a sosit vremea să ţi-o spunem verde în ochi că, şti ce, Haş, nu te vom mai băga în seamă.

DISPUN DE CUNOŞTINŢE URIAŞE

Cel puţin asta a spus-o despre mine una dintre vecinele mele, mai apoi s-a aşezat şi a continuat:

- Dumneavoastră vă pricepeţi la tot ce este pe lume, o ştiu toţi cei de pe strada asta. Eu, să fiu în locul dumneavoastră, aş profita de miracolul meu, ca să zic aşa, fraza asta nu-i prea corectă, nu-i aşa, nu-i nimic, se poate înţelege totuşi. Va să zică, în locul dumneavoastră m-aş admira. Dispuneţi de cunoştinţe colosale. Ia spuneţi-mi, dumneavoastră vă pricepeţi la divorţ? Prin urmare nu vă pricepeţi. Decât atâta cât oricine, şi anume ştiţi că nu-i o treabă bună. Atâta ştiu şi eu, numai că eu trebuie să divorţez neapărat, pentru că domnul meu, ca să mă exprim aşa, s-a smintit. I s-au dus minţile. Suferă de amnezie, ori, cum spun doctorii, suferă de boala lui Alzheimer, uită totul, tot ce s-a întâmplat cu noi vreme de cincizeci de ani, păi până când să suporte nervii mei asta, ca să-i tot povestesc, iar şi iar, ce s-a întâmplat cu noi vreme de atâţia ani, cine poate suporta, cu nervii, aşa ceva? Acum bunăoară ne-am certat din pricina unui dulap, dar definitiv. Asta nu se mai poate repara pentru că şi el s-a încăpăţânat tare, şi eu, pentru totdeauna, după cum v-am spus. Că un dulap nu merită atâta? Sigur că nu merită, nu despre asta este vorba, ci despre faptul că eu i-am spus atunci că, mă, a fost un păcat să vinzi dulapul acela într-o zi de sâmbătă, este o zi în care mie nu-mi reuşeşte nimic. Spuse la care el, în loc să tacă, îmi zice că asta n-a fost într-o sâmbătă ci într-o joi. Adică ziua în care am vândut dulapul acela. Aşa mi-aduc aminte de vânzarea aceea ca şi când azi s-ar fi întâmplat. L-am vândut în o mie nouă sute şaizeci, într-o zi de sâmbătă, în târgul săptămânal. Acolo l-am vândut. La care el îmi tot spune că l-am vândut într-o zi de joi. În târgul săptămânal. Bine, dumneavoastră spuneţi aşa, că nu vă pricepeţi la divorţ, da, numai că dumneavoastră dispuneţi de cunoştinţe uriaşe, aşa că vă rog să fiţi drăguţ şi până mâine să consultaţi un calendar dintr-acela din care să reiasă dacă în o mie nouă sute şaizeci piaţa de zi era sâmbătă, eu aş îndrăzni să jur că aşa era, ori, cumva, joi, zi pentru care ar îndrăzni să jure soţul meu cu alzheimerul lui. Stabiliţi asta pentru mine, dar până mâine, pentru că divorţul este urgent, pentru dumneavoastră asta-i o nimica toată că doar dispuneţi de cunoştinţe uriaşe. De va fi să am eu dreptate atunci înaintez pe loc cererea pentru divorţ, iar dacă el are dreptate atunci vom mai vedea.

- Dumneavoastră dispuneţi de cunoştinţe colosale- a început a doua zi femeia -, ei bine, care dintre noi are dreptate, eu ori soţul meu?

- Era într-o zi de joi pe vremea aceea, domnul are dreptate - am spus eu simplu şi natural, ca şi cum aş fi verificat asta şi ca unul care dispune de cunoştinţe colosale.

- Va să zică era joi. Acuma mă duc frumos acasă, dar lui nu-i spun treaba asta. Păi cum, el să aibă dreptate? Se vede treaba că, în ziua de azi, omul nu poate avea încredere deplină nici măcar în boala lui alzheimer...

TILDA A PIERDUT JAPONIA

Eram prieteni mai demult, mergeam împreună la balurile elevilor, beam câte o bere, ştiam totul unul despre celălalt, cine are pisică, cine câine, nu ne-am certat niciodată, azi însă, de ne întâlnim, doar ne salutăm, nu îndrăznim nici să întreabăm, aşa cum era obiceiul, că, noa, cum mai eşti amice, ne e teamă că celălalt chiar şi răspunde, spune cum se mai află, d-apoi cine să mai aibă timp şi nervii necesari ca să-l asculte cum o mai duce, omul are de rezolvat o sumedenie de treburi, mai deunăzi mi-a ieşit din cap, din pricina unui simplu salut, ce anume mai trebuia să cumpăr, agenda mea nu era pe nicăieri, ochelarii pe acasă, puteam, din pricina unui salut, să iau ziua de la capăt, nu râdeţi de mine că o să îmbătrâniţi şi voi şi o să păţiţi ca Tilda care a pierdut Japonia, în vreme ce şedea pe locul ei în bancă, Tilda noastră şi-a ridicat mâna cum că ea ştie să arate pe hartă, era singura care s-a prezentat, unde se află insula acea, dar până ce a luat băţul cu care să indice acel loc, Japonia a pierit, a dispărut frumos, ca şi cum nici n-ar fi fost pe acolo, în vreme ce ea a rămas tot scâncind în faţa tablei, ce ruşine să pierzi aşa, îtr-o doară, Japonia, deşi mai adineauri exista încă, care vasăzică azi doar ne salutăm dacă e să ne întâlnim, nici nu mai îndrăznim să întrebăm, aşa cum era obiceiul, cum mai eşti, prietene, ne este teamă că celălalt chiar şi începe să spună cum se mai află, d-apoi cine să mai aibă timp pentru aşa ceva, trebuie rezolvate o sumedenie de treburi importante, mai zilele trecute acestea mi-au zburat din cap din pricina unui simplu salut, o zi de felul acesta trebuie luată de la început, păţesc ca Tilda care a pierdut Japonia.

ÎNAPOI CONDUC EU

Nevestele care sunt începătoare în ale conducerii obişnuiesc să spună asta atunci când este evident că se poate circula fără grijă, sunt maşini puţine pe drum, când se arată a nu fi nici un impediment care s-o împiedece pe femeie să exerseze şoferia. Zic eu.

Dar mai spun, pe loc, că, după ştiinţa mea, propoziţia asta nu a fost rostită niciodată de gura vreunui şef al vreunui stat dintre acelea care hotărăsc soarta ţărilor, a popoarelor. Cum că ei ar conduce înapoi.

După ei aşa ceva este exclus. Oamenii de stat în general, chiar dacă nu în exclusivitate, sunt convinşi că ei duc mereu înainte treburile ţărilor lor, destinul popoarelor lor. Iar dacă nu sunt convinşi de asta, pentru că situaţia nu asta arată ci tocmai contrariul, ei spun şi atunci că o conduc într-o direcţie bună, în nici un caz nu înspre înapoi. După mine aceasta este una dintre principalele lor însuşiri.

Mi se pare logică deducţia asta a mea, cum că autorităţile au învăţat asta, conducerea înapoi, de la nevestele începătoare în ale conducerii maşini, mai exact de la femei. Că de la mine nu au putut învăţa aşa ceva, asta-i sigur, precum îi şi veninul, pentru că eu n-am fost niciodată nici măcar prin apropierea lor, n-am avut nici prilejuri de a sta de vorbă cu autorităţile, de-o fi să nu-mi consider nevasta ca fiind o autoritate. Ei bine, aici putem să ne şi oprim pentru o clipă, pentru că simt că am întrecut un pic măsura cu privire la soţia mea. Ba chiar de va fi să nu simt aşa, şi atunci mă simt nevoit să mă opresc pentru o clipă aici, pentru că se va putea lesne întâmpla ca nevasta, citind rândurile acestea, să mă întrebe cu ce drept o amestec eu în ciornele mele? Cu ce drept? Nu am eu alte treburi pe lumea asta? Nu am eu, de pildă, alte boli despre care aş putea scrie din zori pănă noaptea, că doar asta fac întruna, mă tot vait şi mă tot plâng. Nici nu mă ridic încă bine din pat că mă şi tot aude deja cum că, vai, ce tare mă doare pe aici, aoleo, cum mă doare pe dincolo, păi, zice ea, să stabilesc odată că pe unde mă doare, să nu tot fac ghiveci din bolile mele, pentru că nu-i medic pe ăst pământ care să se poată orienta prin bolile mele. Nici măcar în priviţa naturii ceaiurilor mele nu se pote descurca nimeni, d-apoi în cea a bolilor. Trebuie să recunosc că în privinţa acestor treburi s-ar putea ca ea să aibă dreptate. Ar avea, zic eu, dacă mi-ar citi scrierile. Sper să nu le citească. Am sărit, nu-i aşa, şi aici peste cal, pentru că ce înseamnă de fapt că sper? Dintr-astea sper eu, ori, oare, câtă vreme omul trăieşte nu să trăiască mai fericit, în mai bună pace decât până acum trebuie să spere? Sper că nu le va citi chiar dacă, din întâmplare, se va oferi să le citească. Şi-acum mă gândesc iară la poveri, de care obişnuiesc să scap întotdeauna dacă încep să vorbesc. Ce vorbă-i aia că dacă se va oferi? E curios, atunci apuc mereu a vorbi când conduc. Ori aşa mi se pare mie, că tocmai eu conduc. Nici nu îndrăznesc să spun cine conduce înapoi. Nici măcar întâmplător să scap aceste vorbe printre buze. Autorităţilor nu le place aşa ceva.

LA UNISON, CA SĂ FIE SIGUR

M-am gândit să mă iau pe mine, un caiet şi un plaivaz şi aşa, în trei, să pornim să adunăm semnături. Bat de la cap la coadă oraşele, satele, casele, mă prezint la toată lumea, iar acolo unde voi fi ascultat o să le spun care este ţelul nobil care mă călăuzeşte. Şi o să le dau caietul şi plaivazul ca oamenii să-şi semneze numele. Nici nu trebuie să mai spun că ideea aceasta am sugrumat-o, pot zice aşa, încă din faşă, deoarece m-am gândit la faptul că, dacă vor vrea s-o facă, cei competenţi vor afla, în fel şi chip, semnături false. Aşa că m-am aşezat frumos, am luat caietul şi plaivazul şi am început să adun doar singur semnăturile. Nu a fost greu de făcut pentru că adunam propria mea semnătură, adică le scriam una sub cealaltă, astfel încât în câteva zile am reuşit să semnez atâtea încât erau poate chiar şi de prisos. După ce am terminat această treabă frumoasă am hotărât să mă invit pe mine la o discuţie substanţială. Să zicem într-o cârciumioară liniştită, într-o cafenea, oriunde numai să pot sta liniştit de vorbă cu mine despre planurile mele viitoare. Pentru că eu am tare multe dintr-astea. Deja după primul păhărel, de cincizeci de grame, am fost nevoit să-mi dau seama că în privinţa uneia dintre temele puse în discuţie nu sunt de acord cu mine însumi. Ce-i şi mai mult este că părerea aceasta este diametral opusă celorlalte păreri ale mele. Pentru că am tare multe şi dintr-acestea. Mai apoi m-am gândit la faptul că nu sunt bune nici vorbele acelea multe, vorba lungă sărăcia omului, din vorbele prea multe se nasc de obicei cele mai mari necazuri, cel mai bine va fi să nu fac nazuri, îmi înfiinţez o proprie asociaţie, o uniune particulară, o fracţiune proprie, ori ceva de genul ăsta, care să poarte un nume simplu şi uşor de pronunţat. Care să poată fi şi scandat de masele populare cu drapelul în frunte. Un nume pe care să-l aibă pe buze toţi oamenii cinstiţi chiar şi atunci când nu-i va putea dezlega semnificaţia. Nici nu mai trebuie să spun că toate acestea le-am inventat pentru a fi eu conducătorul acelei uniuni, asociaţii particulare ori fracţiuni. Păi de-aia să mă fi chinuit eu zile în şir cu atâtea semnături, ca altul să-i fie conducătorul? Prin urmare este sigur că eu voi fi acela, aşa am decis în sinea mea cu prilejul unui vot secret la care doar eu am fost prezent. Şi am decis şi că eu însumi mă voi recomanda pentru această funcţie înălţătoare şi că mă voi şi vota pe loc. Şi încă în unanimitate, ca totul să fie sigur. Conform planurilor mele trebuia să mai născocesc doar cum să arate sărbătoarea înregistrării acesteia. Pompoasă, ori simplă. Şi pe cine anume să invit la acest mare eveniment. Până la urmă m-am înţeles cu mine însumi că voi sărbători solitar evenimentul, din asta nu se vor isca bârfe, răstălmăciri, etc. Ba nici măcar colaborarea pentru cântatul la pian nu o las pe degetele altcuiva, voi colabora eu însumi. O singură problemă a rămas ne rezolvată, aceea că eu nu ştiu cânta la pian.

URECHEA ACULUI

Într-adevăr, în vreme ce anii se tot adună, parcă s-ar tot diminua, s-ar strânge într-una, s-ar îngusta mereu urechea acului. Trebuie băgată aţa în ac, omul se tot chinuie cu asta, dintr-o anume pricină e tot mai greu de făcut. O vreme tot dăm vina pe ochelari, pe dioptrii, mai apoi băgăm de seamă că ne tremură mâna. Cine ştie de ce ne tremură? S-ar putea că din pricina frontului atmosferic în trecere. L-au anunţat şi la radio. Numai că asta, ştirea de la radio, s-a întâmplat demult, se lungeşte prea tare trecerea asta a frontului... Omul se împacă greu cu situaţia, cu starea lui: îmbătrâneşte.

Cum mai trece, tot trece timpul, Doamne, numai că aţa tot trebuie băgată în ac, chiar şi de nu mai vedem urechea acului. Poate că tocmai această ambiţie stimulează, în astfel de situaţii, viaţa omului. Cel puţin în plan sufletesc. Atâta vreme cât putem băga aţa în ac, până ce dorim cu orice preţ să facem asta, necazul nu-i încă mare.

Unul dintre scriitorii noştri înţelepţi a spus cam aşa: urechea acului, pricina scrisului. Nu am de unde să ştiu la care dintre opere făcea aluzie înţeleptul nostru scriitor, dar este cert că după o vreme şi băgarea aţei în ac este o treabă complicată. Chiar de nu-i tocmai o operă este, totuşi, o grea operaţie.

AŞ PUTEA SĂ-MI DAU DOCTORATUL ÎN NERVOZITATE

De altminteri până la urmă îi totuna de umblăm pe cursul Dunării ori pe cel al vreunei ideologii, plimbarea noastră are în vedere ceva ce, până la urmă, este absolut totuna, căci la ce altceva am putea să fim atenţi dacă nu la ceea ce omul aude zilnic, în fiecare minut, la radio - şi de nu aud nu cred, - că până la urmă despre ceea ce vorbeşte cel de la radio, care prinde acolo glas, grăieşte şi fenomenul mondial, cum că de altminteri e absolut totuna, doar pe ale lui şi le spune fiecare, cel puţin nu trebuie să fim atenţi la de-alde astea, d-apoi de ce am şi fi atenţi, când de altminteri şi pe parcursul unei glăsuiri se află până la urmă acolo acest de altminteri, nu pot să cred că Diurnus, vechiul şi bunul nostru Bodor Pal, îşi scoate complet inutil sufletul la iveală atrăgându-ne atenţia că momentan nu-i sinonim cu monoton, dar totuşi aud şi azi asta la radio, cât de tare m-am putut enerva, aş putea să dau un doctorat din enervare, d-apoi vouă omul vă vorbeşte complet în zadar, până la urmă vă aflaţi exact tot acolo unde de altminteri eraţi mereu, vouă vi s-a spus asta la postul de radio Pe-aici odată, n-a fost suficient, s-a spus şi pe postul Pe-aici de două ori, d-apoi asta fi-va puterea vorbelor, nu cred, de nu aud, de altminteri până la urmă îi totuna pe marginea a ce şi despre ce vorbesc toate astea, dar m-am enervat, aş putea da pe loc un doctorat în enervare, aşadar omul vă vorbeşte în zadar vouă?

De altminteri, până la urmă în baza a ce mă amestec eu în treaba asta, că adică voi cum vorbiţi?

MAMA RÂVNEŞTE LA PUTERE

Mama este singură, ca un deget de-al meu, păşeşte puţin cam greu prin cel de-al nouăzeci şi cincilea an al ei, uneori umblă cu un baston, dar face asta doar pentru că aşa e la modă, şi-apoi i se întâmplă mereu să uite bastonul acela pe oareunde, nu are nevoie de el, eventual doar atunci când vrea să arate cuiva ceva cu el, să zicem găina ei, pe vecinul ei, ori să indice o problemă de dimensiuni mondiale. În astfel de împrejurări arată cu bastonul ceea ce are ea în vedere, pentru a fi, în felul acesta, mai eficientă. Practică veritabile efecte diplomatice cu bastonul ei, de pildă de astă dată doar ce a zgândărit puţin cu el prin zăpada proaspăt aşternută, fără a zice nimic, dar în aşa fel încât Magyari, vecinul, să priceapă mesajul acestui râcâit, care vecin a şi liniştit-o pe mama, nu vă mai amărâţi lele Emma, cum de voi avea vreme, mătur eu zăpada... Prin urmare asta este situaţia, mama procedează diplomatic în toate acele situaţii care nu pot fi rezolvate prin una-două vorbe spuse direct. A învăţat asta. Şi a învăţat şi să accepte cu reţinere, aş putea spune cu îndoieli, orice ofertă, atunci când cineva vrea să o convingă, în propriul ei interes, asupra unui lucru. În asemenea situaţii parează în manieră diplomatică înşelătoriile evidente. Acum de pildă i se pare extrem de suspect faptul că s-a iniţiat apărarea intereselor ei. Se vede că opinia ei - acum, la peste nouăzeci de ani - este aceea că cei care fac tărăboi din asta apără nu interesele ei ci mai degrabă pe ale lor proprii. Mama trece uşor peste toate acestea, nu se miră, la vârsta ei omul, în general, nu mai prea obişnuieşte să se mire, nici să aplaude.

Cu mama altul este necazul acum. Un necaz mai mare decât ne-am putea închipui. Mama aspiră la putere. Oricum, eu n-am remarcat asta la ea, nu se comportă mai neobişnuit decât până acum, dar sunt convins că aspiră la putere. Nu cu de la mine putere am descoperit asta, mama este o creatură cu atât mai diplomatică ca să te poţi orienta lesne asupra ei. Am citit în ziar asta, de acolo o ştiu.

Am citit că - chiar de nu tocmai cu vorbele acestea s-a scris - cel care are alte opinii, acela aspiră acum la putere. Este evident că cei ce au scris asta n-au lăsat-o în afara calculelor lor nici pe mama, pentru că, într-un anumit fel, a reieşit totuşi, in legătură cu ea, că acum gândeşte altminteri, ba încă are şi alte păreri. Era să uit, ziarul scrie cu reproşuri despre mama, afirmând că aspiră la putere, deşi ea nu are nici o alternativă. Păi chiar că ea nu are aşa ceva. Nici n-a avut, niciodată, alternative.

N-a avut vreme să şi le procure.

A crescut mereu purcei, copii, de-alde astea. Până acum în familie nu a fost vorba despre alternative, nici atunci când pe deasupra satului se adunau nori întunecaţi, măcar că s-au adunat de multe ori. Mama a uitat să includă în calculele ei alternativele, iar acum se tot poate uita la sine însăşi cum - conform ziarului - stă acolo în curte fără nici o adiere de alternative. Numai că la vârsta ei n-ar fi nici acesta un păcat capital, dacă nu are, păi atunci n-are alternative. În schimb faptul că mama aspiră totuşi la putere, mai cu modestie spus, are alte păreri, este până la urmă un păcat de neiertat.

TATA, CARE CU NIMIC NU A FOST VESTIT

Tata s-a născut acum o sută de ani, şi nimic nu l-a făcut vestit. De tata îmi aduc aminte acum, dintr-un cuvenit respect, ca unul care este dator cu asta, dar, totuşi, înduioşat. Aşa cred că tata a fost un om fericit, mormântul lui n-a fost năpădit încă de gozuri, măcar că, aşa cum am mai spus, nu era vestit pentru nimic, acesta-i adevărul. Din arborii din cimitir se împrăştiau plutind uşor petale albe de flori, preotul nostru îl elogia cu fraze sublime atunci când l-am înmormântat, zicând de mai multe ori, ca pe un refren, aşa: iată, aşa coborâm toţi din trenul vieţii.

Eu cred că tata a fost un om fericit, măcar că atâta vreme cât a trăit nu era vestit cu nimic, nu vorbea nici despre alţii, nici despre sine. Nu l-am văzut niciodată posomorât, de-l durea sufletul nu se lamenta, pleca doar aşa, la întâmplare, într-o direcţie pe care nu şi-o stabilea, ca şi cum într-acolo ar fi avut treabă. Tata a fost un om care a umblat în lume, a ajuns până şi pe la Polul Nord, nu-i aşa că dacă nu eu aş spune asta, lumea nici n-ar crede aşa ceva, dar zău că a umblat prin multe părţi, chiar şi pe acolo pe unde niciodată nu ar fi vrut să se ducă, numai că nu a fost întrebat, l-au dus pur şi simplu. Aici mi-ar place să menţionez pe loc, ca nu cumva să cădem în vreo eroare, că tata a fost un om important, chiar dacă nu a fost vestit pentru nimic.

De pildă patru ani la rând a tot cărat, în Arhanghelsc, sodă caustică pe vapoare şi o descărca pe insulele Franţ-Iosif, unde tocmai se construia o fabrică de hârtie, şi fără tatăl meu munca de pe acolo nu mergea. Comandanţii taberei de prizonieri de acolo nici măcar să-şi imagineze că ar putea ridica fabrica aceea şi fără tata nu îndrăzneau. Şi a tot cărat tata, vreme de patru ani, soda caustică pe vapor, de pe vapor, până ce, odată, s-a rupt gheaţa de sub el. Pentru că se întâmpla, primăvara, şi aşa ceva,- ne povestea el - crăpa gheaţa. Numai el nu... El, care nu era pentru nimic vestit. Pentru care viaţa nici că a contat ceva. Acum o sută de ani s-a născut tata, cel care n-a fost vestit pentru nimic, de el îmi aduc acum aminte, ca unul care îi este dator s-o facă, dar, totuşi, răscolit. Cred că tata a fost un om fericit, şi poate că acum sunt şi eu la fel, pentru că pot vorbi despre el şi nu despre alte cele, şi pot evoca petalele acelea albe, felul în care se slobozeau plutind dintre crengile arborilor.

OM ÎN CHIP DE FERI

Tu eşti, nu-i aşa, Feri, abia te mai recunosc, adică nu cumva să te superi, dar aşa-i la bătrâneţe, şi-acum numai după felul cum mergi m-am gândit că tu trebuie să fi, tu ai avut mereu un fel al tău, special, de a păşi, ei bine, este tocmai ceea ce am descoperit eu acum, nu după chipul tău mi-am dat seama cine vine din faţă, nu-i aşa că tu nu mă recunoşti, nici nu mă mir, păţesc de multe ori aşa, trece pe lângă mine un vechi amic iar eu îl las să se tot ducă, mai cu seamă dacă nu-mi aduc atunci aminte de nici un subiect ce să ne poată fi comun şi pe marginea căruia am pute sta de vorbă, aşa cum facem noi acum, aici, în razele astea frumoase ale soarelui, prin urmare este interesant că tu ai avut un anume fel de a merge, nu care cumva să te superi, nu la vreun fel de bălăngănit mă refer, ori la ceva asemănător, pentru că sunt pe stradă dintr-aceia care umblă aşa, cum să zic, de parcă şi-ar azvârli picioarele, când te-am zărit am şi zis, în sinea mea, uite ce om în chip de Feri, adică te-am recunoscut instantaneu, după mers, nu cumva să te superi că te reţin, trebuie să-ţi spun, în situaţia aceasta, că mă controlez şi eu de multe ori, îs curios de memoria mea, mă opresc şi îmi zdrobesc capul că oare cum o cheamă pe nevasta ăstuia ori a ăluilalt, ori a cuiva, pentru că a fost o vreme când le cunoşteam, chiar şi după nume, adică asta contează, ca omul să nu-şi irosească dibăcia de a-şi aminti, pentru că asta îi menţine în stare bună întreg organismul, aşadar aşa îi fac gimnastică creierului meu, nu cumva să te superi că te-am recunoscut după mersul tău aparte, îmi aduc aminte totuşi şi de altele în legătură cu tine, de pildă că ai scris nişte simpatice versuri frumoase despre iubire, despre grădină, până şi despre şcoala ta ai scris, din asta aş putea cita acum din memorie chiar aici pe stradă, în lumina asta frumoasă a soarelui, câteva versuri, îmi aduc aminte că atunci când am citit-o pentru prima oară, nu cumva să te superi, dar m-am gândit că ai copiat-o din ceva carte, era atâta de ciudat atunci pentru mine că, uite, amicul acesta al meu ştie să scrie aşa de frumoase, drăgălaşe versuri, păi cum de se poate aşa ceva, cum că cineva, ca de pildă tu, care mi-ai fost prieten, numai ce se apucă şi pur şi simplu şi scrie o poezioară minunată, îţi spun, ţi-o pot recita şi acum din memorie, asta-i ceva deosebit, tare deosebită treabă că până şi după atâţia ani îmi aduc aminte de rândurile tale, pentru că sunt poeţi mari, atâta de mari încât ei umplu toate lexicoanele, dar uite că, în această frumoasă lumină a soarelui, n-aş putea cita din cap nici măcar un rând dintr-ale lor, cu toate că memoria mea este încă bună, şi până şi vederea mea trebuie că-i încă bună de vreme ce te-am recunoscut după mers, adică tu ai un mers aparte, ceea ce însă nu ştiu, este dacă mai scrii şi acum, ca mai demult, asemenea drăgălaşe versuri frumoase, prin urmare dintr-acelea care să-l şocheze pe om, şi care să-i rămână pentru totdeauna în memorie, chiar nu te supăra, versuri dintr-alea Feriforme...

PĂSTRAŢI LINŞTEA

Staţi în linişte, acum scriu versuri. Scriu odată la zece ani poezie, măcar acum să păstraţi liniştea. Primul rând e şi gata deja, pot să spun că-i frumos. Sună aşa:

E iarnă, dar primăvara vine,
şi de-o fi să mai trăiesc,
primele rândunele
se vor izbi de privirile mele.

Aşa ceva numai eu ştiu a scrie. La zece ani odată. Păstraţi numai un pic liniştea, da de îmi mai vine în minte ceva...

Păi da! Aici este în cauză o reclamaţie. Ziarul este plin cu dintr-astea, cum că uite, nu-i aşa, şi el... Prin urmare situaţia este asta, că m-a dat de ştire. Citesc că oamenii preventivi au fost anunţaţi cum că cineva nu se simte bine, trăieşte greu şi este nervos, ar dori să facă ceva pentru omenire, dar nu are soluţii pentru asta. Etc.

Anunţă autoritatea, nu impiegatul de la Râciu, de va fi să existe impiegat la Râciu... Autoritate, aşa ceva există. Autoritate a existat întotdeauna. Cea pe care a anunţat-o era o autoritate tare ciudată. Aştepta să fie anunţată în caz că cineva se simţea rău, în schimb nu-i plăcea dacă cineva se simţea rău. Omului nervos, întristat, era gata să-i tragă un picior în burtă, ca să mă exprim mai cu fineţe. Şi autoritatea asta era mereu gata şi pentru păcate cu mult mai mari. Tata, atunci când s-a întors acasă din prizonieratul rusesc, a spus aşa: băiete, istoria o poţi cunoaşte după mersul ei. În felul în care a venit până aici, aşa va merge, şi de-acum înainte, mai departe. (Tata a fost tâmplar, nu politolog.)

Prin urmare asta este situaţia, am fost anunţat. Azi nu-i la modă să anunţi. Pe cine mai interesează azi cum mă mai simt eu? A anunţat - se spune. Sigur. Dar a făcut-o atât de frumos, în aşa fel încât nici măcar un fir de păr să nu i se îndoaie aceluia cu privire la care a făcut anunţul. Dacă azi s-ar anunţa despre noi cum că suntem trişti, ce-ar avea de zis autorităţile? Poate cam aşa ceva, domnule, dumneata nu eşti în toate minţile ori, pur şi simplu, glumeşti. Nu ştiţi, o sută de bănci câte tone.....(?) Iar acum staţi în linişte...

CU PRIVIRE LA FAPTUL...

...că pe neaşteptate mi-au crescut prin urechi bizare fire de păr negru, în ciuda acestora pretutindeni în lume demonstranţii se aleg cu şuturi în burtă şi cu lovituri în cap, privitor la faptul că le-am urat tuturor anul nou cu fericire, că m-au năpădit iară bolile mele multicauzale, cu excepţia acelora la care ţineam, cu privire la faptul că vor să globalizeze acea peste măsură de grea operaţie care se obişnuieşte a fi numită scărpinarea spinării, cu privire la faptul că, deşi eu nu cred în horoscop, s-au scumpit totuşi şireturile pentru pantofi, sigur, şi tirbuşoanele şi sarea, cu privire la faptul că omul deştept nu se împiedecă de două ori în aceeaşi piatră, iar eu realmente caut acele pietre în care deja m-am împiedecat, considerându-mă totuşi om deştept, prin urmare trebuie să spun, cu privire la o sumedenie de asemenea fenomene ciudate, că nu este permis a le atribui nimicurilor o exagerat de mare importanţă, eventual doar direcţiei din care suflă vântul de pe deasupra cimitirului.

MURMUR FRIVOL

Mi-ar place să fiu acum într-un port - în cârciuma de acolo, desigur - pe undeva printr-un port din sud, pe acolo pe unde şed, pierduţi în visuri, mateloţi liniştiţi, pe unde vântul aduce arome de scoici şi alge, pe-acolo mi-ar place să fiu acum, pe undeva prin sud, pe unde depărtarea este deja pe aproape, la fel şi ideile, din când în când se ivesc insulele. Doamne, unde să fie după-amiezele acelea frumoase ce se întindeau în înserări, când nu-ţi pasă cât este ceasul, de-i zi de miercuri, ori este vineri, în care timpul se împrăştie precum nisipul, ori ca viaţa, în care omul preţuieşte clipa, de vreme ce este clar că numai clipa este veşnică, asta o ştie bine până şi însăşi aparent nemuritoarea mare, de-aia se tot agită, iar de va fi să se liniştească, până şi-atunci, pe acolo prin adâncurile ei, stau mereu încordate niscai tare mari îngrijorări. Ştiu bine că toate acestea sunt doar aşa un clipocit, jocuri cu vorbele, concepute în timpul gimnasticii de dimineaţă, sunt un joc precum este şi o partidă de şah jucată cu tine însuţi, ori o plimbare făcută de unu-singur, indiferent încotro şi până unde, când hoinăreşti pe ici pe colo, umbli doar de dragul umblatului, precum spune asta şi un poet, sigur, poetul acesta o spune tare bine, pentru că de mers trebuie oricum să mergi, de dragul mersului doar, nu-i bine dacă omul se duce mereu doar acolo unde este neapărat nevoit să se ducă, prin urmare umblatul obligatoriu nu-i bun. Acum procedez ca şi când aş şti ce e bine şi ce nu-i bine. Nici atunci nu-i bine când omul procedează ca unul care ştie.

PRECUM PĂSTORII

Nu mă mai tot aranjez. Rămân aşa cum sunt. În privinţa schimbărilor îmi ajunge ceea ce aduce cu sine timpul, nici de învăţat nu mai vreau să învăţ de la nimeni nimic, că doar sunt deja înţelept precum preoţii, nici să iau exemple din faptele altora nu vreau, mie chiar că îmi este suficient propriul meu exemplu, m-am tot împiedecat de atâtea ori, de atâtea ori am păcătuit şi am luat decizii greşite, mi-am dobândit de atâtea ori lucruri regretabile, pe care nu le-am regretat niciodată, prin urmare cel mai bine este să rămân aşa cum sunt, lasă să se străduiască bâlbâiţii şi gângăviţii să-mi ţină logosuri, să-mi cânte cei afoni, de-acum nu mă mai tot corectez, rămân aşa cum sunt, şi dacă se poate nu încerc să-i corectez nici pe alţii, las lumea aşa cum este, aşa am şi găsit-o atunci când m-am născut, cum a tot fost ea, nu avem prin urmare îndatoriri, asta aşa este aproape cinstit. De-acea spun, aproape, pentru că aşa îmi aduc aminte că am avut totuşi ceva de aşteptat unii de la alţii, de pildă ar fi trebuit să omitem multele şuturi în burtă - în sens figurat desigur - iar lumea ar fi aşteptat şi ea de la mine, pe bună dreptate, să nu-i ocărăsc la fiecare pas natura, deprinderile ei, a tot aşteptat, fără nici o îndoială, un pic de smerenie din partea mea, precum şi să nu mă fi preocupat de schimbare, pentru că nu vroia să se schimbe. Acesta este un lucru sigur în prezent.

DIAMETRAL OPUS

Din când în când îmi schimb meseria. De pildă acum am decis să-l interpretez pe Dumnezeu şi în consecinţă procedez ca unul care este preocupat de lume. Suport păianjenii din casa mea, în timpul nopţii mă aşez pe afară şi arunc o privire asupra vastei mele creaţii. Stau cu mâinile încrucişate şi sunt mândru de arbori, de ceţurile toamnei şi de linişte. Toate sunt de mine create.

Mai apoi îmi aduc aminte de metehnele mele dumnezeieşti. Pentru că, chiar aşa, tare multe le-am dat peste cap, şi trebuie să recunosc că am creat totul doar aşa în pripă. Iată, de pildă, o nimica toată: viaţa. Păi vieţuitorii se tot zgribulesc câtă vreme trăiesc şi până mor, vieţuitorii, şi nici nu ştiu în ce scop i-am creat. S-ar putea să fi inventat totul atunci când mă mâna doar cheful de joacă, măcar că ar fi trebuit să ştiu că nu-i voie să te joci cu viaţa, era de ştiut, că doar ştiu totul, de aceea sunt Dumnezeu, fără ştirea mea nici măcar un fir de păr nu se poate îndoi, în felul acesta sunt, aşadar, diametral opus mie însumi, precum un om imperfect care din vreme în vreme îşi schimbă meşteşugul şi care pe timpul nopţii iese pe sub stele ca să-şi treacă în revistă erorile.

AROGANT

Dacă fac abstracţie de treburile mele, pe lumea asta nu sunt multe lucruri demne de luat în seamă. Asta este, nu-i aşa, o frază arogantă. E totuna. Deocamdată să-i spunem aşa. De vreme ce astăzi nu sunt în formă. Azi sunt doar înţelept, deştept, cultivat, şi - poate nici nu mai trebuie s-o spun - teribil de talentat. Azi am o zi proastă. În altele obişnuiam să fiu genial. Adică supradotat. Astăzi nici măcar fericit nu doresc să fiu, nu am chef de fericire. Aş avea, eventual, oleacă poftă de aroganţă, după ce azi am avut o zi grea, nu sunt în formă. Care să mai fie situaţia cu o frază arogantă? Păi aceea că din pricina aceasta fraza aceea poate să fie totuşi bună, ba mai mult, poate să fie şi adevărată, şi interesantă... Numai că azi nu sunt în formă, pentru a putea dezvolta mai pe larg acest proces de gândire. Păcat. Chiar şi numai pentru faptul că de ar fi să-l închei eu, atunci, în mod sigur, aş releva cu iscusinţă şi logic legăturile dintre tot felul de treburi. Ba chiar, fără nici un fel de efort, o rezolv, aş putea spune şi aşa: cu uşurinţă. Ca pe un lucru de la sine înţeles. Uneori am o bănuială, cum că şi eu de la sine mă înţeleg. Deci aşa, şi de astă dată sunt arogant... Fireşte. Este întru totul sigur că aşa sunt. Dar acesta nu-i un necaz mare. Necazul vine atunci când cineva este arogant şi nu-şi dă seama că este aşa. Într-un fel sau altul în structura aroganţei se mai poate veni cu un ajutor, în schimb în cea a propoziţie proaste, nu. Ori nu merită s-o faci.

MOLECULĂ ÎN CUPTOR

În faţa mea se aflau, într-o dispută, un om de ştiinţă şi un artist. Tocmai era vorba despre faptul că mâncarea gătită în cuptorul cu microunde are alt gust decât cea care a fost făcută în cuptorul sobei. După părerea omului de ştiinţă este indiferent unde se găteşte, în cel cu micro ori în cel tradiţional, după cea a omului de artă nu-i totuna. Eram de-acuma plictisit de toate acestea când omul artei, care îşi epuizase argumentele, a spus aşa: moleculă în cuptor...

O astfel de expresie doar în capul unui artist se poate naşte, într-al omului de ştiinţă cu greu. Pentru că omul de ştiinţă cântăreşte lucrurile, face calcule, trage concluzii, nu aruncă vorbele la întâmplare. Prin urmare, moleculă în cuptor. Bănuiesc şi eu că este ceva imposibil, din moment ce până şi cuptorul este alcătuit tot numai şi numai din molecule, aşa că la ce ai mai băga în el încă o moleculă... Numai că această inepţie, această evident neştiinţifică frază, este atât de ilustrativă, plastică, aş putea spune chiar şi artistică, încât aş putea-o considera creaţie. Din nepricepere, omul de ştiinţă nu ştie să dezvolte logic o idee, nici nu-şi asumă aşa ceva, artistul în schimb poate alcătui, fără dificultate, ceva nou din ea. Iar acest ceva nou este o imagine artistică. Cam pe aici pe undeva trebuie să tot scotocim dacă vrem să stabilim care anume este esenţa ştiinţei şi care a artei.

EXPOZIŢIE

Am intrat, doar aşa, la un vernisaj. În discursurile de deschidere a expoziţiei s-a accentuat faptul că cel mai important merit al artistului este autoexprimarea. Mai exact acela că creatorul şi-a strecurat propria viaţă în chiar toate lucrările sale.

Mă uitam la tablouri, s-au spus adevăruri în discursurile de deschidere. Artistul acesta nu ceva frumos a vrut să aducă pe lume, dorinţa lui a fost aceea de a se exprima, în lucrările lui, pe sine însuşi. Uitându-mă la tablouri am avut impresia că acest artist a avut o viaţă destul de acră, lipsită de interes, cenuşie, monotonă, aş putea spune o viaţă mediocră, lucru pe care l-a şi exprimat cinstit cu mijloacele artei sale.

Fenomenul acesta se întâmplă tot mai des, în vremurile acestea, şi în literatură.

SUSŢINĂTORII

Dacă un politician spune de trei ori acelaşi lucru, pentru că nu-i mai vine în minte şi altceva, atunci auzim despre el, la radio, că este un susţinător. În esenţa ei susţinerea nu este altceva decât o consecventă repetare a ceva, indiferent ce este acel ceva, respectiv îndărătnica reluare a aceleaşi opinii ori aberaţii. Depinde care este conţinutul acelei cuvântări. De regulă nu se obişnuieşte ca în cuvântările unor politicieni să se caute existenţa principiilor, ci se urmăreşte dacă el spune ori nu ceva anume în mod viguros, accentuat, dacă repetă acel ceva. Dacă da, atunci el este un susţinător, un militant. Acum însă haideţi să mai facem un pas: dacă cineva, care nu este politician, spune de mai multe ori acelaşi lucru, despre acela nu se va spune că este un susţinător, ci că este omul pe care îl lasă memoria, pe scurt, un smintit. Dar mai putem face un pas: dacă un ministru de război trece ţeapăn pin faţa campaniei de onoare se spune despre el că a trecut-o în revistă. Prin urmare ministrul de război trece în revistă. Trece în revistă. Aşa este mai elegant, mai distins, mai oficial decât dacă am fi spus doar că s-a plimbat prin faţa... Întrebarea este acum, ce fel de concluzii putem trage de pe urma acestor simple exemple? Aceea că politicianul nu este un om ca noi, ci mai deosebit, mai demn de respect, de mai înaltă factură, sau pe aceea că noi suntem lingăi de tălpi, linguşitori, slugarnici, adulatori, de vreme ce noi suntem cei care, cu atributele ce i le-am acordat, îl scoatem din cenuşiul fiecărei zile. Mulţi dintre politicieni de-aia s-au făcut politicieni pentru că tare le place să fie săltaţi, ori pentru că sunt constrânşi să fie ridicaţi de alţii. Pur şi simplu pentru că din propria lor putere nu s-ar putea ridica. De aceea suportă, ba chiar aşteaptă să onorăm isprăvile lor cu epitete mai înălţătoare decât cele pe care ni le atribuim nouă înşine. Realmente adoră să zicem cam aşa despre el: a militat, a bătut ceva în cuie, a conceput aşa, şi-a exprimat speranţa, a dat tonul, ori, după cum am mai spus, şi-a luat tălpăşiţa... Îmi dau acum seama că dacă îmi tot repet cugetările, chiar că militez şi eu. Altfel spus, m-am smintit şi eu.

PUNCT DE VEDERE

Aplicând punctele mele de vedere obişnuiesc să împart oamenii în două tabere. Cei care mă cunosc şi cei care nu mă cunosc. Eu fac parte din grupa a doua, respectiv dintr-aceia care nu mă cunosc, care, este de presupus, sunt mai numeroşi, de aceea, în urma unei cugetări asupra comodităţii, nici nu mă ocup de ei. Să rămânem aşadar la cei care mă cunosc pe mine. Ei bine, dragii mei cunoscuţi, nici măcar nu bănuiţi că pe voi v-am înşiruit iară într-o grupare, ca şi cum n-aţi face parte deja din nenumărate categorii. Eu v-am rânduit pe voi chiar prin intermediul acestor rânduri... Aşa se vede că şi în mine există ceva din mania aceea proprie unei părţi dintre oameni: este vorba despre mania organizării.

Pentru că, din anumite puncte de vedere, oamenii pot fi împărţiţi în două tabere. Aceia cărora le place să organizeze, şi aceia cărora nu le place... De data asta este de presupus că mai numeroşi sunt cei din prima grupă, respectiv aceia cărora le place să organizeze, să repartizeze, să rânduiască şi aşa mai departe. Ei sunt aceia care organizează tot ceea ce depinde de ei: asociaţii, întâlniri, schimb de opinii, excursii în comun, baluri, corp diplomatic, statul, ziua lenjeriei, şi altele. Lumea aceasta este în aşa fel organizată încât trebuie să fi om ce stai bine pe picioarele tale ca să te poţi descurca prin ea. Totul depinde de unghiul de vedere din care privim lucrurile. Este posibil ca nici nu lucrurile să fie importante, ci unghiul de vedere.

Chipurile, la început a fost Cuvântul. Putem presupune că până nici Cuvântul nu a putut duce lipsa punctului de vedere, încât, cu puţină îngâmfare, am putea spune şi că Punctul de vedere se află la începuturile lui.

INVAZIE DE TĂTARI PE O FRUNZĂ

Era o după amiază frumoasă de vară, şedeam la umbra unui vişin şi tocmai mă gândeam, ce bine-i că nu se întâmplă nimic deosebit prin curtea noastră, doar câteva dintre păsările care s-au obişnuit să zăbovească mereu pe aici se tot adresau partenerelor lor afirmând că totul este în regulă, bătrânul şede liniştit în locul obişnuit, pot să-şi facă liniştite damblaua pe bara pentru prăfuit covoarele, printre crengi, pe streaşină, pe frânghia pentru uscat rufe, şedeam liniştit la umbră când, unduind încetişor, din pom a căzut o frunză la mine pe masă, am luat-o în mână, era o frunză îngălbenită, nu era ca celelalte, cele care mai dăinuiau pe ramuri, mă uit la ea, de ce să fi căzut oare tocmai aici în faţa mea, şi văd că este plină de micuţe pete mărunte, pete cafenii şi negre, ba şi roşii, ca şi un copil cu vărsat de vânt, păi da, a plutit până aici pentru a semnala că se află în necaz, este bolnavă, se întâmplă şi aşa ceva îmi spun în sinea mea, li se întâmplă, fireşte, şi frunzelor, ca să nu mă refer de astă dată la mine, necazurile uite-aşa vin, nimic nu se poate prevedea, mai cu seamă de unde şi de ce vin necazurile, am socotit că este natural ca şi frunza aceasta să aibă necazuri, nu mi-am prea bătut capul cu ea, dar a doua zi au căzut până şi trei-patru frunze, m-am uitat cu de-amănuntul şi la acelea, am descoperit că în afara acelor pete mai are şi alte baiuri, erau puţin chircite, întocmai ca mine atunci când mă durea tare stomacul, păi da, păţeşte dintr-astea şi omul, m-am chircit şi eu ca un şoric, atunci când se află la fript, e, totuşi, în firea naturii venitul necazurilor mi-am zis eu în sinea mea, nu se poate şti niciodată de unde şi de ce vin ele, nu mi-am prea bătut capul cu ele, dar după câteva zile din vişin erau căzute deja frunze betege de să umpli un coş cu ele, am cercetat şi arborele, ei, bine, i se usucă şi ramurile micuţe, am alergat şi l-am chemat pe cel care stropeşte pomii, a dat o burniţă peste pom, peste toate crengile lui, a stropit şi tufa de liliac, până şi tânăra cucută din jur, ca nu cumva să se răspândească boala, nu se poate şti niciodată - a spus omul cu stropitul -, nu se poate şti niciodată de unde vin, de pe unde atacă bacilii ăştia pustiitori, ori, poate, viruşi, sau paraziţi, aşa mi-a spus omul cu stropitul, nu se poate şti niciodată, se ştie doar că aceşti agenţi patogeni dispun de o sumedenie şi necruţătoare modalităţi de făcut pagube, o sumedenie, mintea omenească nici că le poate pricepe, a spus stropitorul după ce şi-a scos mănuşile galbene de pe mâini, sigur, toate acestea nu m-au liniştit, am luat bidineaua, am văruit trunchiul pomului, m-am făcut şi eu, de atâta var, ca un om de zăpadă, nu m-am liniştit însă numai cu atât, m-am adâncit în cărţi în care se scrie despre bolile pomilor, am luat la răsfoit marile enciclopedii, numai că frunzele continuau să cadă, acum au început să se usuce încet şi ramurile vişinului, omul cu stropitul mi-a spus că dăunătorii aceştia au o sumedenie de modalităţi necunoscute de a face pagube, oricum, pe frunze face ravagii o adevărată năvală a tătarilor, despre viaţa cărora călugărul Iulianus a notat următoarele: "Rânduiala de luptă a trupelor în formă de pană este alcătuită astfel: în fruntea a zece oameni stă un tătar, iar în fruntea fiecărei sute de oameni un căpitan. Fac asta cu mare dibăcie, pentru ca până nici spionii care ar apărea să nu se poată infiltra printre ei, (şi) numărul celor măcelăriţi în lupte se poate stabili fără nici o întârziere. Iar mulţimea formată din elemente diferite nu poate fi în stare de comiterea nici unui fel de trădări. Fiecare trupă - formată din zece indivizi - este alcătuită din persoane de limbi şi naţionalităţi diferite." Asta ar fi putut urmări omul cu stropitul, deşi n-a citat rândurile călugărului Iulianus, aşa ceva ar fi putut avea în vedere, respectiv faptul că oştirea dăunătorilor aceştia este constituită din indivizi de limbi şi naţionalităţi diferite, este pricina din care nici un fel de soluţie de combatere a lor nu este capabilă să le descifreze tainele, pentru că dacă ar fi în stare atunci li s-ar putea veni lesne de hac, aşa ceva ar fi putut ţinti, vicleşugul lor, mi-ar fi putut trece prin cap aşa ceva, pentru că noi am dobândit printr-o temeinică experienţă asta, înţelegerea semnificaţiei şireteniei acelora care sunt în stare să ţină în stăpânire popoare, naţiuni, ţări, am avut parte de aşa ceva atunci când au stors din noi statornicia, chiar dacă nu au dispus pentru aşa ceva de metodele tătare, altminteri spus chiar şi atunci când într-o ţară fiecare grupare de zece oameni vorbeşte altă limbă, este de altă naţionalitate. A fost suficient ca fiecare grupare de zece oameni să aibă zece păreri diferite. Ori de o sută de oameni, de o sută de feluri! A fost destul atâta, metoda corespunde aşteptărilor. Metoda tătarilor. După ce, aici pe sub ramurile de-acum uscate, desfrunzite, ale vişinului am urmărit până la capăt, pe o frunză, invazia tătarilor, astea mi-au trecut prin cap.

III.

DEGETELE FINE ALE FEMEII ÎN NEGRU

1 (Ca un fular islandez)

Deunăzi băiatul meu mi-a spus aşa: ei bine, tată, şi-acum ne-om duce să ne scăldăm. Păi numa acuma am fost, băiete, nu-s mai mult de patruzeci de ani de atunci. Ştiu, tată, dar şi la cinematograf tot acum ai fost, nu sunt mai mult de treizeci şi cinci de ani de atunci. Ai văzut Oblomov acolo, am auzit asta de o mie de ori.

Aşa a început plecatul nostru în concediul de vară, nu oricum, ci cu automobilul, cu nevestele noastre, cu nepotul, la o staţiune balneară în care n-am fost niciodată. Într-un loc frumos. Se află pe undeva pe lângă Dunăre, nu spun cum se cheamă, ca şi cum ar fi un medicament. Pentru că, mai nou, nici numele medicamentului nu se mai trece pe reţetă, ci doar elementele din care se compune. Că din ce anume se compune staţiunea aceea în care ne ducem, nici măcar pricepe nu se poate cu un creier omenesc simpluţ, ca al meu, am dedus eu din cele spuse de băiatul meu. Iar pe vorbele băiatului meu omul se poate, în general, orienta, numai că, de fapt, asta nu aparţine de aici. Zic numai.

De aici face parte faptul că acolo suntem aşteptaţi nu numai de hotel, de baia cu valuri, tobogan, canapea, trupa maseurilor, ci şi de nişte camere în care domneşte o nemărginit de mare linişte, iar dacă omul se întinde pe un divan poate s-o asculte, liniştea aceea profundă care alungă realmente gândurile lipsite de valoare din capul fiecăruia dintre noi, ele se strecoară de prin creier ca un curent, nu este nici o exagerare în asta, zic numai. Şi-apoi mai este pe acolo şi o cameră terapeutică pe care o poţi descrie, scurt, ca fiind făcută din fum. Un fum pe care trebuie să-l aspiri, cât mai profund, în plămâni, dar de aici se mai poate trece şi într-o altă încăpere, unde putem inspira aburi pe care, când ieşim din cameră, îi putem expira ca şi nişte locomotive dintr-acelea vechi..

Zic numai.

Mărturisesc că m-am decis greu la călătoria aceasta, numai că mi-a trecut cumva prin cap că ar trebui alungate de acolo, din el, sumedenia aceea de gânduri prăpădite ce sălăşluiesc pe acolo, şi-apoi mă atrăgea şi camera aceea alcătuită din fum, ca să nu mai vorbim de aburi, pentru că din când în când sunt buni şi ăştia, atunci când omul îi sloboade din sine, ca şi vechile locomotive, zic numai. Singurul care nu mă ispitea nici măcar un pic era toboganul, eu obişnuiesc să alunec pe toate mărunţişurile, dar până la urmă l-am inclus şi pe acesta în excursie, pentru că, după cum spuneam, îl luam şi pe nepoţelul meu cu noi.

Când am ajuns, pe faţada hotelului fluturau drapele, ne-am ocupat camera, am aruncat o privire în dulap, în măruntul băruleţ, numai pe sub pat nu m-am uitat, dar nu pentru că nu aş fi fost curios ce se află pe acolo, ci deoarece se întâmpla să mă tot doară mijlocul, până şi atunci când eram nevoit să mă aplec pentru vreun fleac, acesta este exclusiv necazul meu, zic numai. Strălucea totul de curăţenie, prosoapele erau tot atât de albe ca şi zăpada proaspătă din Siberia, soţia mea s-a şi întrebat oare cu ce spală aceştia, cu ce anume albesc rufele, că până nici ea n-a văzut încă un alb ca acesta. După aceea, întocmai ca o delegaţie oficială, am plecat înspre locul pentru care am venit, respectiv la baie, pe umărul meu albea, întocmai ca un fular islandez, prosopul alb ca zăpada aruncat neglijent acolo, băiatul meu a şi remarcat că ar fi trebuit să-l las în cameră, dacă se poate să nu-l mai las să tot fluture, că se vede de la distanţă cât este de subţire cultura mea balneară, pentru că acolo unde ne ducem acum, acolo i se dă fiecăruia alt prosop, aşadar m-am ales cu prima observaţie reprobatoare cu privire la comportamentul meu. Zic numai.

Ajungând în dreptul bazinelor umplute cu apă curată ca de cristal, băiatul meu mi-a spus că înainte de a mă porni să fac baie îmi va arăta cum se prezintă sălile acelea minunate, ca din poveste, fremătătoare caverne, pe unde, aşa cum spuneam, ori dăinuie o mare linişte, ori fumul este dens, iar dintre aburi îţi poţi permite a alege, ba chiar şi dintre fumuri, dintre arome, în vreme ce poţi admira şi toate lămpile colorate ce atârnă din tavan, pentru că sunt astfel alcătuite încât realmente fură privirea omului. M-am uitat temeinic de jur împrejur şi am fost nevoit să constat că de pe aici lipsesc doar acele anumite mase populare care, se vede treaba, au fost ocupate cu altceva în această zi minunată, extrem de potrivită pentru băi. Eram doar noi doi în această minunată lume, iar atunci când băiatul meu m-a întrebat dacă am cumva chef să-mi petrec puţin timp prin vreuna dintre sălile de tratament, am remarcat zeflemitor: puţin mai târziu, că nu suport îmbulzeala asta mare. Aşa i-am răspuns, sigur, am fost nedrept, ca de atâtea ori. Zic numai.

Baia s-a desfăşurat lesne, m-am mai scăldat eu şi pin oceanul Pacific ori Atlantic, aşa că am intrat în aşa fel în baia cu valuri ca şi când asta aş face, după ce mă scol, în fiecare dimineaţă, ca să am o mai bună poftă de mâncare. Nu mi-am bătut capul încotro să înot, pe unde să mă bălăcesc, cum că pe unde ar fi mai caldă apa, mă interesa mai cu seamă a cui poate să fie această întreagă, luxoasă, această de o mie de ori reconsiderată clădire cu acoperământ, în care, un om ignorant ca mine, mai că nu poate afla nici o greşeală. Nici n-am găsit, deşi am căutat pe îndelete, măcar o eroare măruntă, ca să pot spune mai apoi, pe oareunde, că asta eu am descoperit-o, ca nu cumva să reiasă pe cine ştie unde că eu pot trece indiferent până şi pe lângă cele mai frumoase treburi.

Prin urmare tocmai eram ocupat de-a găsi vreo eroare de pe acolo de prin bazinul băilor, când în uriaşa sală a apărut o doamnă îmbrăcată în haine negre, i-a salutat pe cei câţiva îmbăiaţi, împreună cu care mă bălăceam şi eu prin apă, a salutat doamna aceea în negru care, se putea vedea de la distanţă asta, nu pentru a face baie a venit, ci pentru a ne saluta pe noi şi pentru a afla si una-două nereguli, cel puţin, din moment ce ne-a cinstit pe noi prin prezenţa ei, eu aşa am băgat de seamă, zic numai. Am văzut, deja atunci când mi-am aruncat privirea asupra ei, că dânsa nu este doar o simplă femeie care să se fi rătăcit doar pe aici, ori vreo muieruşcă dintr-acelea care sunt peste tot pe acolo pe unde este nevoie de ele, ci este acea cineva fără de care nu ar funcţiona nimic pe aici. Convingerea aceasta mi-a întărit-o şi faptul că într-unul din colţurile halei, pe unde eu nu puteam să văd nici un fel de neajuns ori necurăţenie, şi-a tras peste ceva finuţul ei deget arătător, iar în clipa aceea a şi apărut un bărbat în halat alb care, cu un instrument, ce părea a fi special pentru curăţat ceva, a mângâiat locul acela de-a lungul căruia a tras doamna cu degetul arătător. Exact aşa s-a întâmplat. Zic numai.

Pe doamna asta în negru n-am inclus-o din întâmplare în povestea mea. Pentru că atunci când a ajuns la bazinul în care tocmai mă scăldam eu, doamna aceasta m-a salutat şi pe mine, iar după ce i-am întors salutul şi i-am mulţumit şi pentru bunele urări ce mi le-a făcut cu privire la îmbăierea mea, pe tonul cel mai natural de pe lume, am apucat şi s-o întreb, doar aşa, vă rog să-mi spuneţi ale cui sunt toate băile astea, şi hotelul, adică am întrebat în aşa fel, atât de degajat, ca şi cum aş fi fost unul care vrea să le cumpere pe loc, pentru asta trebuie doar să iasă din apă ca să scoată banii din buzunarul vestei. Bineînţeles, doamna în negru a rămas surprinsă, am văzut asta pe ea, cum o ia surprinderea, parcă a şi stat o clipă pe gânduri ca să ştie ce să-mi răspundă, şi dacă să-mi răspundă, pentru că nu cred ca cineva, cândva, s-o fi întrebat aşa ceva, zic numai. S-a oprit, în toată negreala ei, în faţa mea şi cu oleacă de mândrie mi-a spus doar atât: sunt ale unui ungur. Atât a spus şi s-a şi dus mai departe, ca să mai tragă pe undeva cu degetul ei fin. Pentru că este aproape sigur că nu de aceea a venit pe aici ca să-mi vândă mie băile acestea dimpreună cu hotelul.

M-am aşezat pe marginea bazinului şi, ca unul căruia i s-a dat în cap cu răspunsul acesta din tare puţine vorbe, cugetam la ce anume aş fi răspuns eu dacă eram în locul ei. Aş fi dat oare amănunte cu privire la ungurul acela care are o atât de mare şi de frumoasă avere? Şi cum că de unde să fi avut atâţia bani pentru ea? De la cine i-a moştenit, de vor fi fost moştenire, şi dacă nu, atunci oare câţi ani la rând să fi prăşit sfeclă de zahăr, ori cel puţin câte minute i-au trebuit ca să se gândească, în mod genial, la ce numere de loto să joace, sau câte hectare de pădure au dispărut în ceaţă la comanda lui, iar de nu va fi fost pădure atunci ce anume a dispărut prin ceaţă, pentru că aşa, de la sine, din nimic, este imposibil să construieşti aşa ceva. Zic numai.

Prin urmare este a unui ungur...

Şedeam pe marginea bazinului şi a început să-mi fie deja frică de omul acesta ungur, nici nu ştiu de ce. Îmi era frică. Zic numai. S-ar putea să-mi fi fost frică din pricină că numele acestui om nu se afla scris pe peretele clădirii, pe undeva prin preajma intrării, ca eu să văd că toate astea sunt ale lui. Nu stătea scris pe niciunde numele nimănui, ca să putem şti a cui este apa fremătată din bazin, liniştea aceea adâncă din camera liniştită, al cui este aburul, fumul planificat, aromele ce plutesc prin aer, fără nume dintr-acesta nici construcţia asta imensă nu avea personalitate, zic numai, pentru că până şi stelele au un nume, se poate cerceta asta, nici lucrurile mari nu pot fi atât de secrete, zic numai, nu de mine aparţine asta, că a cui este, toate acestea nu m-au costat nici o para, am fost primiţi politicos, până şi prosoapele au strălucit albite, nu am fost atenţionat că de ce le duc la bazin, nepriceperea mea a fost ignorată, ce treabă am eu cu toate astea din moment ce nu le sunt cumpărător, dacă, eventual, nici nu sunt de vânzare şi dacă eu nu am nici un crăiţar în buzunarul de la vestă, nu atâţia câţi s-ar cuveni aici. Zic numai.

Înainte de culcare, acolo în camera de hotel, am trecut în revistă serviciile care mai sunt în general pe aici, pentru că am uitat de o grămadă dintre ele, micul dejun suedez de pildă, şi-apoi n-am spus nimic despre mâncărurile şi băuturile gustoase, să fie însă de mirare că n-am spus, aburul moleşitor, fumul aromat, liniştea adâncă, unduirea valurilor a spălat din mintea mea lucrurile importante, a mai rămas pe acolo doar întrebarea că ale cui sunt toate acestea, ale unui oraş, ale unei întregi regiuni... Zic numai. Pentru că răspunsul acela cum că sunt ale unui ungur, n-a fost un răspuns destul de bun pentru mine. Din partea doamnei în negru. M-am gândit adică la realitatea faptului că în satul meu, unde trăiesc din vremuri imemoriale unguri, n-a reuşit încă nimeni, niciodată, aşa ceva sau ceva asemănător, să înfăptuiască adică ceva atât de grandios. Să fie ei atât de neputincioşi, lipsiţi de har, trândavi, toţi oamenii din satul meu? Ori, pur şi simplu, este vorba doar despre faptul că în satul meu nu există, şi nici n-a fost vreodată, apă termală, prin urmare construirea acolo, unde nu există apa vindecătoare de trebuinţă, a unei băi termale nu era o treabă de ispravă. Zic numai. Pentru că, nu-i aşa, n-aş accepta nici cum aşa ceva, afirmaţia că localnicul de aici, "un ungur", ar fi mai talentat ca cei trăitori în satul meu, tot unguri. N-aş accepta nici cum aşa ceva. N-aş accepta-o nici dacă doamna aceea în negru şi-ar trage, a mângâiere, degetele ei fine de-a lungul frunţii mele. Pentru că, nu-i aşa, ungurii din satul meu de aceea n-au stat, începând din anul o mie trei sute, cu braţele încrucişate pentru că au construit într-una tot ce s-a putut. Au ridicat, de pildă, biserică, chiar două, pentru că, nu-i aşa, pe deasupra capetelor lor era loc destul, se întindea până la cerul înstelat. Zic numai.

Am pus capăt parcursului acestor gânduri atunci când, înainte de culcare, mi-am aruncat privirea asupra broşurilor alcătuite din, tipărite pe, hârtie lucioasă, împrăştiate pe masă, din care m-am ales cu o înţelepciune pe care mi-ar invidia-o până şi cel mai înţelept om din satul meu. Nici nu mai pomenesc faptul că, de pildă, dacă e să mă uit în oglindă şi să văd că sprâncenele mele sunt burzuluite, ori este nu ştiu cum strâmbată vreuna pe deasupra unui ochi, atunci pe aici se află angajaţi dintr-aceia, specialişti plătiţi, care îmi aranjează pe loc sprâncenele, asta este ocupaţia lor, respectiv aranjarea sprâncenelor. Eu atâta sunt de înapoiat încât nici n-am auzit până acum de profesia aceasta, ştiu doar nişte flecuşteţe despre ce spunea Moricz Zsigmond, cum că şi Rozsa Sandor îşi încrunta sprâncenele, nu-mi aduc însă aminte ca cineva să-i fi aranjat apoi sprâncenele lui încruntate, despre aşa ceva probabil că nici autorul romanului nu ştia nimic. Zic numai.

Prin urmare de-alde astea am învăţat eu, înainte de culcare, din broşurile acelea colorate. Cel mai înţelept lucru pe care l-am învăţat, acum urmează: citesc că dacă mă voi uita pe fereastra camerei din hotel, privitul acesta va trebui plătit în mod separat. Şi nu doar aşa pur şi simplu că, poftim, m-am uitat pe afară, aşadar plătesc, pentru că nu-i totuna în ce parte m-am uitat pe afară, înspre Dunăre, ori în direcţia coastei dealului, unde se află şi locul de parcare. Nu-i totuna pentru că, de pildă, din moment ce din fereastra camerei mele există vedere şi spre Dunăre, aceasta este o uitătură mai scumpă decât cea spre dâmburi. Este găselniţa omului acela ungur, care nu poate fi nicicum din satul meu, pentru că acolo la noi n-a inventat nimeni, până acum, modalitatea acesta perfidă a vinderii uitatului pe afară. I-am şi spus, pe loc, băiatului meu, măi, ceva nu este în regulă pe aici, pentru că dacă de pildă eu nu vreau să mă uit nici încotrova pe afară, de la mine din cameră, doresc doar, după marile băi ce le-am făcut, să dorm puţin acolo, ori n-am nici un chef de aruncat priviri pe afară, ci doar să mă uit in faţa mea, pe sub picioare, ca nu cumva să mă împiedec în covorul cu franjuri până ce ajung la patul meu, să fie, oare, de plată şi uitătura asta? Desigur, acesta a fost doar un singur exemplu din multitudinea de situaţii posibile, zic numai. La toate astea băiatul meu îmi spune că, Tată, acesteia nu i se spune, prin astfel de locuri, privire afară, ci privelişte, iar priveliştea trebuie plătită pretutindeni, tu asta nu pricepi.

Prin urmare priveliştea, pe care nici că vreau să o văd, trebuie plătită pe aici, şi se vede treaba că se şi pricep să o vândă, ei bine aceasta este de fapt o mare ştiinţă, cel puţin tot atâta de mare ca cea din situaţia în care eu trebuie să achit costul pingelitului pantofilor mei, pe care nici nu i-am dus, pentru pingelit, la pantofar. Acesta este un exemplu atâta de prost încât nici nu aş îndrăzni să i-l pomenesc băiatului meu, îl zic numai. Îl zic în sinea mea doar, în vreme ce, tare necăjit, mă culc şi încerc ca în loc de privelişte să mă las cuprins de somn, numai că sunt nevoit să bag de seamă că nici măcar la adormit nu mă pricep, deşi sunt cumplit de ostenit, nu pot adormi, până şi cu ochii închişi o tot văd în faţa mea pe doamna aceea în negru care, iată, tocmai vine spre mine pentru a-mi ura somn uşor, şi cu degetele ei fine îmi mângâie fruntea încruntată.

2 (Şi literatura universală poate greşi)

Am amintit deja faptul că atunci când am întrebat-o, doar aşa din propria mea ambiţie, pe femeia în negru al cui este stabilimentul acesta pompos, mi s-a răspuns scurt că este al unui ungur. Am amintit şi că nu am fost mulţumit de răspunsul acesta pentru că doamna în negru (bineînţeles cât se poate de corectă şi cu diplomaţie) nu l-a nominalizat pe omul acesta ungur, în vreme ce nume poartă până şi varza de Cluj, zic numai, aşadar nu am fost mulţumit, pur şi simplu pentru faptul că nu pot apela la Dumneavoastră, deşi mi-ar face plăcere să Vă pot spune niscai mărunţişuri.

Nu ştiu cum staţi Dumneavoastră cu algebra, eu unul nu pot suferi algebra, s-ar putea că tocmai de aceea pentru că şi în algebră era tot timpul vorba despre x şi y plus z - ăsta şi acela, nu am văzut nici-când rostul şi utilitatea algebrei, îmi închipui că nici Dumneavoastră nu i-aţi văzut rostul în vreme ce aţi ridicat aceste minunate băi pe un loc unde înainte nu era decât un pământ galben, nimic altceva, de va fi să facem abstracţie de izvorul acela de unde ţâşneşte acea anumită apă fierbinte. Acum mi se întâmplă pentru prima oară că, iată, nu mai pot face nici un pas înainte fără algebră, deoarece se cuvine să apelez cumva la Dumneavoastră, şi pentru asta de cel mai mare ajutor, aşa văd eu lucrurile, îmi poate fi algebra, pentru că, de pildă, pe Dumneavoastră vă pot numi X, ca în felul acesta să nu mai fiu nevoit a vorbi la fiecare pas despre un om ungur. Zic numai.

Ei, bine, dragă domnule X, am mărturisit cu pioşenie că nu sunt calificat în domeniul micului dejun suedez, m-am şi ars temeinic, pentru că încă din prima seară a găzduirii noastre acolo, unul dintre chelneri a băgat de seamă că eu mănânc cu produse de patiserie fileul de vită în sos vânătoresc, nu cu pâine, a şi venit pe loc la mine şi tare cordial mi-a arătat unde, pe care masă găsesc pâine, şi încă diferite sortimente de pâine, cică să las prăjiturile pentru mai târziu, bietul ospătar nici că mai ştia, aşa deodată, cum să-mi explice greşeala pe care am făcut-o, în aşa fel încât să nu mă jignească, spre norocul nostru am trecut amândoi peste asta şi mi-am continuat în pace gustarea. Zic numai.

Vedeţi, dragă domnule X, aşa păţeşte cel care cunoaşte doar din cărţi mersul lumii, şi nu şi din practică, ca şi mine. Pomenesc lucrul acesta deoarece ştiu, totuşi, una-alta şi despre masă şi despre masa suedeză, ştiu de pildă că masa suedeză nu este, de fapt, suedeză, ci o invenţie americană, a alcătuit-o, prin anii treizeci, un neviorchez dibaci (tata îi spunea aşa New-York-ului, Dumnezeu să-l odihnească în pace, refuza să pronunţe altminteri numele oraşului), numai că acea suedeză masă "neviorcheză" era în aşa fel alcătuită încât tăblia ei se rotea, jumătate din ea era mereu în bucătărie şi bucătarul vedea clar ce anume lipseşte de pe masă, şi în felul acesta putea să împrospăteze lesne mâncărurile de pe ea, să completeze lipsurile, asta era considerată pe atunci a fi o mare invenţie, mai cu seamă pentru că, în felul acesta, se putea face economie de chelneri.

Toate acestea nu le spun doar pentru a etala cunoştinţele mele ci şi pentru că, în seara aceea, când luam cina împreună cu Dumneavoastră, am băgat de seamă că de pe un platou frumos, mare şi alb, se epuizau repede nişte prăjituri în formă de ou, au mai rămas doar două pe el, şi-atunci i-am şi spus nurorii mele să se ducă să le ia pentru ea pe ultimele două, dar tocmai atunci a ieşit în mare grabă din bucătărie o fată ageră şi a luat platoul cu cele două prăjituri. Am şi spus, acolo pe loc, că aşa ceva numai mie mi se poate întâmpla - Andraş, unul dintre cei mai buni prieteni ai băiatului meu spune mereu aşa -, de fiecare dată când remarc ceva important cineva mi-o ia mereu înainte, de pildă şi acum, că, nu-i aşa, fetişcana aceea a dus acele ultime două bucăţi. Tocmai mă pregăteam să mă revolt, să-mi blestem soarta, când a apărut iară fata aceea de bucătărie, aducea pe platoul acela mare şi alb, de zece ori mai multe prăjituri dintr-acelea în formă de ou, pentru că, se vede treaba, ea a urmărit din bucătărie care anume dintre feluri sunt pe cale de a se termina prin salon, prin urmare, domnule X, recunoaşteţi şi Dumneavoastră că născocirea nevyorkeză a fost totuşi mai perfectă, şi asta era deja prin anii treizeci, pentru că nu era nevoit nimeni să tot observe cu coada ochiului ce se mai întâmplă pe masa suedeză, deoarece jumătate din ea se afla în bucătărie, zic numai.

Mătuşa mea, Berta, care în calitatea ei de secuiancă a fost servitoare prin Budapesta (Dumnezeu s-o odihnească în pace), încă de pe vremea când Budapesta aparţinea de Ardeal (aşa susţinea mătuşa Berta), mi-a povestit, într-o duminică splendidă, despre tot ce este de trebuinţă pentru ca o masă suedeză să arate cumva, poate că nimeni nu se pricepea mai bine la asta, pentru că ea a slujit şi prin Bucureşti, priceperea asta depinde de vremea în care şi de ce anume aparţineam, aşadar pe masa aceea suedeză trebuia să se afle de pildă pateu de pui cu ienupăr, ficat de gâscă prăjit intre felii de pâine neagră, terci de somon cu mirodenii, piept de găinuşă umplut cu mărunţite castane, terci din peşte oceanic cu căprar, ruladă de curcan cu spanac, cremă de linte roşie, sufleu de ficat de pasăre cu tătarcă, fibre de curcă umplute cu prune uscate... le zic numai, nu vreau să intru acum în amănunte, acum nici nu mai sunt duminici splendide, potrivite pentru aşa ceva, ca pe vremuri, când, aşa cum spuneam, întreaga Budapestă ţinea de noi, cel mai bine este ca omul să-şi zică pe scurt ce are de spus, am vrut doar să vă ajut pe Dumneavoastră să percepeţi faptul că America e descoperită demult, ca şi râgâitura.

Ei bine, asta e, râgâiala! Pe peretele lustruitei Dumneavoastră bucătării nu stă scris că "for experienced people only", respectiv că această bogată masă suedeză nu mi se cuvine, este destinată iniţiaţilor, celor umblaţi prin gastronomie, celor ce adoră expoziţia, şi nu acelora care sunt cum sunt, de pildă, eu. Zic numai. Nu stă scris nici că, de pildă, "se poate râgâii", nu s-a afişat nici aşa ceva. Măcar că dacă eu ador ceva, acel ceva este râgâitul. Ador să râgâi savuros, ca şi cum aş fi la mine acasă. Mie nu-mi este ruşine de aşa ceva, dragă domnule X, ba din contră!

La noi tocmai era o nuntă, copiilor li s-a aşternut o masă separată şi vedeam cum ei se tot chinuiesc cu mâncatul, le era ruşine să râgâie, cineva aşa i-a învăţat, să nu râgâie la masă, să mănânce în linişte şi aşa şi mâncau, în linişte, numai că acela nu era un mâncat gustos, ei se urmăreau doar reciproc, iar supa li se scurgea prin colţul buzelor, nici nu o mai înghiţeau, măcar că era tare gustoasă, era o supă galbenă de găină, înţesată cu mici balonaşe de aur ce înotau prin ea şi tăiţei tare subţiri, nu era un mâncat de bun-gust, le-am şi spus-o eu, în glumă, păi da ce-i cu voi, voi nu ştiţi nici măcar să râgâiţi, dacă din întâmplare aşa vă va fi soarta de să ajungeţi într-un loc domnesc, iar domnii vor băga de seamă că voi nici măcar râgâi nu ştiţi, asta va fi o mare ruşine, ei au luat în serios asta şi aşa de bine au tot mâncat din supa aceea multă încât abia de a mai rămas ceva, pe fundul acelor vase mari chiar şi pentru cei maturi. Au mâncat-o cu poftă, pentru că le plăcea şi lor râgâitul, zic numai, dragă domnule X, aşa-i viaţa. De aceea nu vă imput asta, Dumneavoastră, şi anume că nu stătea scris pe perete că este voie să râgâi, desigur vă place şi Dumneavoastră s-o faceţi, să râgâiţi, aşa ca oamenii în general, cu cât mai tare este desconsiderat omul care râgâie, cu atât mai mare va fi tabăra lor, dar aceasta este exclusiv observaţia mea, nu luaţi drept bani de-a gata cele spuse de mine, luaţi drept bani de-a gata doar ceea ce se adună în casa de bani, Dumneavoastră probabil că v-aţi dat şi doctoratul în chestiunea aceasta a banilor de-a gata, nu aşa ca mulţi alţii, care râcâie tot timpul după bani prin fundurile buzunarelor lor, şi se tot uită la preţuri, cum mă tot uit şi eu de acolo de sus, din fereastra hotelului Dumneavoastră, de unde m-aş fi putut uita la Dunăre, de aş fi avut starea de spirit (andung) cuvenită, cel puţin de dragul priveliştii, pe care, nu-i aşa, trebuie să o plăteşti pretutindeni. Zic numai.

Mai adineauri am adus în discuţie banii de-a gata, toată experienţa de care dispun în privinţa acestora am dobândit-o de la unchiul meu din San Francisco, unde el era portarul unui imobil, şi el, într-o bună dimineaţă, când tocmai se crăpa de ziuă, de-a dreptul m-a smuls din pat şi m-a dus în centrul acelui oraş minunat spunându-mi că acum, respectiv în zori, trebuie văzut, cunoscut oraşul şi nu peste zi, la ora aceasta se vede clar adevăratul chip al oraşului, şi chiar că am avut ce vedea de acolo de pe lângă uşile cu strălucitoare mânere nichelate ale băncilor, tocmai atunci ieşeau de prin pubelele de gunoi oamenii nevoiaşi, cei fără adăpost, pribegii, ei, na, asta este o exagerare, oamenii aceştia se strecurau destul de încetişor de prin pubelele lor, nu o luau la fugă, nu se grăbeau nicăieri, chipurile lor erau tare plictisite şi nedormite, erau tare comozi, unchiul meu era de părere că ei aşteaptă ca să se deschidă vreun fel de cârciumă prin preajmă, pe unde s-ar putea să primească pe gratis ceva de-ale gurii, şi unchiul meu mi-a mai spus, uită-te tu la oamenii ăştia, mulţi dintre ei au avut cândva, fără nici o îndoială, buzunarul plin de bani, bani pe care i-au băut însă, pentru că din anumite pricini aveau sufletul împovărat, iar cei ce se aflau, eventual, în bănci, pe-aceia băncile i-au luat, pentru că el îşi aduce bine aminte că a fost o vreme când băncile dădeau una după alta faliment, era şi în vecinătatea lui o bancă, seara mai exista încă, dimineaţa abia de mai puteai vedea un fir de praf rămas de pe urma ei, s-a făcut o parcare acolo, şi-au păţit tot aşa şi unele biserici, nu numai băncile, cam dintr-acestea îmi spunea în dimineaţa aceea unchiul, zic numai, el s-ar fi putut să aibă doar atâţia bani de nici pentru propria înmormântare nu i-ar fi fost destui, dar, de dragul siguranţei lor, ţinea până şi banii aceia puţini în trei bănci, într-una dintre zile m-a şi dus la una din băncile lui, aşa a spus, "banca mea" ca şi cum ar fi fost chiar a lui banca, numai că nu ar fi putut fi, niciodată, nici măcar clanţa uşii de la bancă a lui, m-a dus totuşi acolo şi mi-a arătat sertarul acela de siguranţă al lui în care ţinea un simplu ceas Doxa şi, dacă îmi aduc bine aminte, un aparat de ras Solingen, le ţinea acolo doar pentru a nu fi gol sertarul, el mi-a spus asta arătând spre sertar, care, evident, era făcut din placă de blindaj şi nu din lemn de brad, şi că dacă ar avea bani şi pe aceia, de dragul siguranţei lor, tot aici i-ar ţine, am pomenit acum de toate acestea pentru că speram, dragă domnule X, că ascultaţi radioul. Zic numai.

Pentru că de curând, în careva dimineaţă, am auzit la radio cum că şi America are necazuri, nu doar multele ţărişoare mărunte şi sărace, necaz tare mare, pentru că nimeni nu mai are în grijă imensa grădină de trandafiri din jurul Casei Albe, îngrijitorii au fost lăsaţi în voia vânturilor care i-au luat, ca să se facă niscai economii în privinţa oamenilor, tot aşa cum s-a întâmplat în anii treizeci cu ospătarii, cu ingenios pregătitele mese suedeze, numai că, după părerea mea, ştirea asta nu se confirmă întru-totul, pentru că aş putea veni cu multe exemple despre faptul că azi nici America nu face economii, ştiţi asta, nu-i aşa, şi Dumneavoastră, tocmai aşa cum nici Dumneavoastră nu faceţi economie, în propriul restaurant, la chelneri, drept pentru care vă rog să cumpăniţi ceea ce voi spune acum, cantitatea de alimente este, în întreaga lume, în scădere, se va putea întâmpla ca şi pământul întreg să devină o unică masă suedeză fără ospătari şi directori, toată lumea va lua de pe unde apucă fiecare câte ceva de-ale gurii, şi de pe unde va fi şi ceva de sorbit, zic numai, toată lumea zice a doua zi ceea ce a auzit la radio, prin urmare nu chiar luaţi de tot în serios avertismentul meu, deşi uneori nu strică să fie luaţi în considerare şi oameni inculţi ca şi mine, care, foarte incorect, au învăţat din literatura universală că este o treabă tare frumoasă să ne alăturăm celor săraci şi nu de partea celor bogaţi, eu de pildă sunt sigur că şi Dumneavoastră tot aşa ceva aţi reţinut citind literatură, respectiv că trebuie să fim alături de cei săraci, dar ia vedeţi, şi literatura universală poate greşi, de pildă eu, cu cinci minute înainte de a deveni matur, mai credeam că trebuie luate în serios cele afirmate în literatura universală, conform cărora omul cinstit trebuie să fie de partea celor săraci, dar după numai cinci minute, în clipa în care am devenit matur, am fost nevoit să-mi dau seama că nu e chiar atât de simplu, pentru că totul este diriguit de bani, până şi felul de a gândi şi de a se purta (attitude) al oamenilor săraci, şi trebuie să luăm în seamă şi acest lucru, faptul că, într-adevăr, oamenii săraci se comportă de multe ori necuviincios, în loc să se minuneze de vreo privelişte, ca mine aici, în imperiul Dumneavoastră, ei nu se uită nici încotrova, eventual în neant, unde chiar că nu se află nimic, ba chiar, uneori, oamenii aceştia săraci put pe deasupra, emană mirosul sărăciei, sper că Dumneavoastră nu l-aţi simţit pe acolo, şi pe mine, eventual doamna în negru s-ăl fi simţit, care avea degete fine, numai că şi ea greu l-ar fi putut simţi pentru că eu eram sub apă, de acolo i-am vorbit doamnei în negru, zic numai, vă rog acum, de vi se pare cumva că sunt doar baliverne spusele mele, să nu mă luaţi în seamă, numai că se întâmplă ca în vreme ce tot flecăresc, zic baliverne, să mă năpădească idei geniale, s-a întâmplat de pildă ca o scorneală de a mea să poată fi considerată descoperire de către omenire, una dintre găselniţele mele este, după mine, o adevărată descoperire, pentru că am găsit soluţia de stabilire a limitei dintre oraş şi sat, v-o mărturisesc acum Dumneavoastră, nu sunt atât de egoist încât să n-o destăinui, prin urmare oraşul începe de acolo de unde străinii nu se mai salută între ei. Asta este, pe scurt, descoperirea mea, zic doar, nu luaţi drept un nimic descoperirea aceasta, n-o luaţi aşa nici dacă, în înţelesul acesteia, băile Dumneavoastră nici că se află într-un oraş, ci în sat, pentru că doamna în negru, cea cu degetele fine, a salutat tare frumos şi respectuos pe acolo pe lângă bazine, pe străini i-a salutat, o spun cu siguranţă, pentru că, de pildă, pe mine nu m-a văzut niciodată în viaţa ei şi m-a salutat totuşi, întocmai cum se obişnuieşte într-un sat ca lumea. Zic numai.

Prin urmare, după toate acestea, renumitele băi ale Dumneavoastră ar fi rurale, dragă domnule X, dacă eu spun asta, atunci în mod sigur sunt rurale, luaţi drept distincţie asta, pentru că nu este o ruşine să fi sătean, nici pentru Dumneavoastră nu este o ruşine, dragă domnule X, o să vă daţi şi Dumneavoastră seama de acest profund adevăr, pentru că am hotărât că în curând vă voi invita şi pe dumneavoastră la mine acasă, drept recompensă desigur, pentru faptul că v-am putut fi musafir.

3 (Cu cinci minute înainte de maturizare)

Am stabilit relativ unilateral asta, că vă invit pe Dumneavoastră drept recompensă, dar până atunci ar fi bine să ne putem cunoaşte mai bine, după cum vedeţi, în ce mă priveşte am şi făcut niscai paşi în direcţia asta, atunci când am mărturisit că am stat multă vreme de partea săracilor, pentru că aşa m-am inspirat din literatura universală că se cuvine, vă mărturisesc că, în secret, tot acolo mă aflu şi acum, chiar şi dacă nu mai e la modă aşa ceva, pentru că cine să mai fie atent la ce scrie bunul Kosztolanyi despre săraci, citez acum, pentru Dumneavoastră, câteva versuri ale mărinimosului nostru poet, versuri pe care le-am remarcat, întâmplător, încă din copilărie:

Tu uiţi de-amiază ce-ai mâncat,
cu cine-ai vorbit ieri, cine ţi-e duşman, prieten,
pentru că eşti uituc şi bogat.
Cum laşi ziarul deja citit prin tren
aşa îţi lepezi şi stările ce te-au încercat,
te duci în goană mai departe
mulţumind cuiva, pe-aici zâmbind,
tare distrat.
Dar cei săraci şi-acum vor fi ştiind
ce acum cinci ani spusu-le-ai,
că dus prin Buda, pe o stradă
copilul blond pe cap îl mângâiai,
care, de-atunci,
în cimitirul tabanez tot zace.

Da, da, aşa stăm dragă domnule X, Dumneavoastră pricepeţi vorbele astea, că doar sunteţi ungur, interesant, mi-am adus aminte de versurile acestea tocmai acolo, în strălucitul dumneavoastră hotel în vreme ce tot citeam ghidul serviciilor dumneavoastră, mai exact cât bine-i face organismului uman terapia aceea pe care o aplicaţi Dumneavoastră în folosul omenirii, pentru montarea sănătăţii. Tocmai citeam despre modalităţile de vindecare a organelor mobile, şi mi-a trecut prin cap că la terapia aceea lăudată aş putea contribui şi eu cu un modest ajutor demn de glumă, prin faptul că, iată, mărturisesc că cea mai sigură modalitate de vindecare a organelor destinate mişcării este tocmai sărăcia, de pildă aceea că atunci când ni se termină banii, pe acolo prin sălile dumneavoastră de terapie, omul face imediat apel la nevasta lui, ei, hai, mişcă-te, trebuie să plecăm imediat de aici, din pricina preţurilor trebuie, pentru că puteţi de altminteri recunoaşte că preţurile ce le practicaţi ajută mult şi la o astfel de mişcare, zic numai. Ştiu, toate astea le puteam spune mai pe scurt, cumva aşa, cum că locul acesta nu-i pentru oameni săraci. Numai că atunci, cu asemenea constatări, aş atrage pe loc atenţia asupra mea, ba chiar şi blestemul multora, al acelora care se întreabă ce caută pe aici un om dintr-acesta, ca să nu mai recurg la cuvântul sărac, zic numai. Ce caută? Aşa ar pune unii întrebarea, ce caută, dacă nu are bani suficienţi pentru asta? Dacă e să spun adevărul atunci mărturisesc că pe-alde ăştia îi pomenesc doar, nu sunt eu chiar atâta de sărac precum cred ăştia cu maţele pestriţe. Zic doar.

Pentru că dacă stau să mă gândesc bine, eu dispun pe acolo pe acasă, în locuinţa mea, de tot ce dispuneţi Dumneavoastră în acest hotel luxos şi în complexul de îmbăiere.

Recunosc însă că prosoapele de aici, albe ca zăpada, m-au fermecat pur şi simplu, pe soţia mea de asemenea. Şi m-a fermecat şi apa pentru scăldat, cea care gâlgâia şi făcea valuri in imensele bazine. Acestea ar fi două lucruri care lipsesc total din casa noastră. În schimb nu lipseşte camera aceea pentru terapia liniştii, la noi, în locuinţa noastră care dăinuie, cu pereţii ei groşi, de o sută de ani e o atât de mare linişte încât te cuprinde plictiseala. Şi avem şi apă picurată atunci când ni se strică robinetul, că doar, nu-i aşa, şi în camera Dumneavoastră de terapie prin linişte tot timpul picură apa dintr-un robinet, expres în interesul vindecării, treaba mea de acasă, în privinţa aceasta, ar fi doar aceea de a nu aduce meşterul care s-o repare şi-atunci liniştea camerei de linişte, armonizată de monotona picurare a apei, este perfectă. Gândiţi-vă numai cu cât este mai practică camera noastă de terapie a liniştii de acasă decât a Dumneavoastră, dacă eu am dobândit tot ceea ce Dumneavoastră aţi construit cu mari eforturi, fără a fi nevoit să-mi mişc nici măcar degetul mic, zic numai. Dar să continuăm exemplele: aici la Dumneavoastră, în acest centru de tratamente, unul dintre cele mai minunate locuri este camera de terapie aromatică. Vorbesc despre aceea în care am tras eu însumi adânc aerul în plămâni, respectiv aroma, am tot aspirat-o ca unul care bea şpriţuri, adică în amestec. Acolo la noi, acasă, am lăsat, pur şi simplu, această operaţie (procedură) pe seama curentului ce se face în cameră. Mai exact pe seama curenţilor transversali care aduc într-una, de jos din pivniţă, mirosul, aroma verzei puse, pentru iarnă, la murat. În casa noastră aroma verzei se poate simţi ziua-noaptea, absolut gratis şi mă gândesc, domnule X, că, nu-i aşa, apreciaţi şi Dumneavoastră metoda asta, zic numai. Mai cu seamă acum, în perioada aceasta de declin economic (recesiune) în care am ajuns, în privinţa căreia nici măcar doamna aceea în negru nu ne-ar putea ajuta, cu degetele ei lungi. Zic numai.

Şi-apoi mai e şi terapia luminoasă. Noi stăm strălucit şi cu asta, de vreme ce ne-a slăbit destul de tare vederea (din pricina bătrâneţii), motiv pentru care ardem o sumedenie de lămpi pe tot parcursul anului, în mod sigur Dumneavoastră aţi rămâne surprins dacă aţi vedea cu câtă grandoare vin pe la noi, la sfârşit de lună, cititorii de contoare, vin câte doi, câte trei, verificând unul pe altul ca nu cumva să se facă vreo înşelăciune. Au fost şi cazuri în care au venit şapte, ca spiritele rele, i-adevărat că nu i-am chiar numărat, dar, oricum, erau mulţi, asta-i cert. Întocmai ca la Dumneavoastră, în hotel şi mai cu seamă la băi, şi în restaurant, când eram pe acolo şi noi, tocmai atunci s-a întâmplat să-şi facă intrarea o comisie, noi i-am fost martorii întâmplării. Poate vă mai aduceţi aminte, eu am scris deja asta, că, atunci când am sosit noi, prin faţa hotelului fluturau în vânt drapele, s-ar putea lesne întâmpla ca acestea să fi fluturat tocmai în întâmpinarea acelei comisii care a venit în vizită la Dumneavoastră, adică în cinstea noastră fluturau ele, acum e sigur lucrul acesta. Nu pentru noi fluturau, zic doar.

Dragă domnule X, acum mi-aţi putea pune - îndreptăţit, spunând că este în regulă, în privinţa uneia, alteia semănăm între noi, ca să zic aşa, în planul realizărilor - o întrebare, care-i situaţia la noi în privinţa nesfârşitului domeniu al terapiei stării de spirit, care pe la Dumneavoastră se numeşte privelişte, în vreme ce eu, pentru mine, îi zic privire pe fereastră. Aşadar m-aţi putea întreba ce vederi aş putea să vă ofer eu Dumneavoastră, de va fi să-mi acceptaţi modesta invitaţie. Ei bine, abia aşteptam să-mi puneţi întrebarea asta. Abia aşteptam pentru că este problema de detaliu în care noi suntem cei mai tari, mai puternici. Nu zic, nici Dumneavoastră nu vă zgârciţi în privinţa peisajelor, acolo-i Dunărea, te simţi bine şi când arunci doar o privire spre ea, cu condiţia să nu ne gândim la cât o fi apa Dunării de curată, numai că aceasta este o problemă care, după părerea mea, depăşeşte iscusinţele noastre, ale amândurora, să rămânem prin urmare la priveliştea pe care Dumneavoastră o puteţi evoca dacă vi se iveşte prilejul. Lucrurile stau cam aşa pe aici pe la noi, mai exact la opt metri de casă, veţi putea vedea valurile mării. Zic numai.

Pentru că acesta nu-i chiar un nimic, valurile mării duc de obicei până departe imaginaţia (fantezia) omului, aşadar în materie de privelişti suntem bogaţi. Dar vă şi explic un pic asta, ca nu cumva să mă înţelegeţi greşit: la opt metri de la casa noastră se înalţă casa, tot veche, a vecinilor, al cărei calcan este lung de douăzeci de metri, înalt de cincisprezece. Calcanul acesta l-a văruit, pentru mine, Nagy Istvan, feciorul iscusit, iubitor de vin, născut în care chiar dacă altceva nu are, are în schimb un nume, pentru că, uite, l-am pomenit. L-a văruit fără să se fi urcat pe ceva pentru a pute ajunge şi la partea de sus a zidului, stătea în curte şi manevra o bidinea cu coada lungă, ca şi cum ar fi măturat o stradă, numai că în plan vertical, atâta vreme cât şi pereţii sunt, de obicei, verticali, făcând, de astă dată, abstracţie de Turnul din Pisa. Varul dat pe calcan s-a uscat apoi, dar tot peretele acela a devenit atâta de vălurit încât am fost nevoit să-l dojenesc din pricina asta pe Nagy Istvan, care dacă nici pe atunci nu avea altceva purta totuşi un nume, să-i spun să-l zugrăvească din nou pentru că nici să mă uit nu pot la valurile acestea, ele sunt simbolul lucrului de mântuială. Am simţit cum că el nu prea pricepe vorba asta, simbol, dar avea, totuşi, răspunsul în degetul mic, pentru că mi-a răspuns cu isteţime:

"Nene Feri, dumneavoastră, umblat deja pe la mare, ar trebui să ştiţi că minunea mării tocmai asta este, că face valuri, d-apoi şi peretele ăsta tocmai de-aia-i frumos, pentru că-i cu valuri, nu credeţi?"

I-am dat dreptate în privinţa mării, nu s-a mai făcut o altă văruire, m-am obişnuit apoi cu acest calcan, ori de câte ori mă uit la el, de la mine din fereastră, din curte, de fiecare dată de marea cu valuri îmi aduc aminte, respectiv de priveliştea aceea de care m-am minunat de atâtea ori. Zic numai. Nici n-aş mai lăsa pe nimeni să văruiască peretele acela, care, de câte ori îmi arunc privirea asupra lui, doar de mare îmi aduce aminte. Zic numai. Bănuiesc că nici Dumneavoastră nu aţi prea fi de acord ca cineva să vopsească fereastra aceea a hotelului, prin care se poate vedea Dunărea şi pentru care creşte, cu încă o jumătate a lui, preţul ce se percepe. Pentru Dumneavoastră. Pentru că mie, pentru priveliştea acelui zid, nu-mi dă nimeni nici măcar un crăiţar, bineînţeles că nici nu i l-aş cere, asta nu-i o modă pe aici. Încă. Zic numai.

4. (Ce fel de animal este nenea acesta?)

Cu alte cuvinte, prin toate acestea vă invit pe Dumneavoastră, şi luaţi drept sinceră invitaţia mea, nu avem de făcut ceremonii din asta, vă invit, de ce nu v-aş invita din moment ce m-a năpădit ideea aceasta? Numai că tot ar mai fi un prag de trecut, pentru că iată nici cum nu mă pot adresa Dumneavoastră cum se cuvine, în mod cuviincios, am mai explicat eu asta, nu vreau să mă repet, poate doar spunând că, nu-i aşa, a trebuit să fac apel la algebră, numai că tare m-am plictisit deja de formula asta de adresare, domnule X adică, aşa ceva nouă, oamenilor de la ţară, nu ne şade bine, iar acum, la repezeală, nici că mai ştiu cum anume să vă apelez pe Dumneavoastră, dacă, până la urmă, veţi veni la noi, nu vă voi putea spune, în nici un caz, domnule X, vedeţi, este o nimica toată, un nume doar, o formalitate, dar câtă bătaie de cap îi dă omului, zic numai.

Ce simplu a rezolvat doamna aceea în negru o sumedenie de treburi importante din imperiul dumneavoastră, numai cât a tot tras cu degetele ei fine peste ceva şi imediat se şi alerga acolo pentru a se face rânduiala de trebuinţă, nu scotea o vorbă, rezolva totul cu degetele ei fine, întocmai ca ocârmuitorii marilor imperii care, cu o trăsătură de condei, au orânduit treburi ce aduceau atingere popoarelor, destinelor, mutau încolo-încoace hotare ale ţărilor, aşa cum face omul când joacă rummy şi ia cu două degete o piatră, se uită la ea de-i bună ori nu, aşa că, dacă nu cumva vă jignesc, vă voi spune de aici înainte, să zicem, domnule Kovács, prin cărţile de telefon sunt atâţia Kovács câte găuri pe un fund de sită, zic numai, aşa că acum, de va să fie cu un Kovács mai mult, cui să-i pese, tot aşa cum nu le păsa de nimic nici celor din fruntea imperiilor atunci când, cu o trăsătură de condei, rânduiau pe aici, pe dincolo câte o ţară, era o nimica toată pentru ei, aşadar nu voi avea nici eu remuşcări dacă, dintr-odată, vă voi spune domnule Kovács în loc de domnule X, luaţi asta ca pe o nimica toată, aşa le luau pe toate şi marii imperatori, era ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nici măcar nu băgau de seamă ce steag va fâlfâi de atunci înainte pe acoperişurile clădirilor publice în urma liniei trasă de condeiul lor. Zic numai.

Asta îmi aduce aminte că şi la intrarea în hotelul dumneavoastră fâlfâiau drapele în vânt atunci când am sosit aici, drapele fâlfâind care chiar că m-au tulburat cumva, în primul rând pentru că am crezut că au fost arborate acolo, în capătul parilor aceia lungi, în cinstea noastră, dar până la urmă s-a lămurit treaba, că am greşit, în al doilea rând pentru faptul că am constatat, cel puţin noi, transilvănenii, că, de-a lungul istoriei, drapelele au prilejuit deja multe necazuri, şi pentru a nu mă duce prea departe după exemple, la noi în sat multă lume a tot ascuns drapele, în pod, în coteţe, în stoguri de fân, le tot ţineau ascunse până ce se schimba o oarecare orânduială, ori suzeranitate şi atunci aşa le scoteau la iveală oamenii şi le arborau pe casele lor, cu un aşa chip, de parcă ar fi câştigat în chiar clipa aceea un război, numai că au fost şi perioade în care acest fel de schimbări tot întârziau şi drapelele erau roase de şoareci, şi bunicul meu i-a tot aşteptat, toată viaţa lui, pe englezi, n-au venit, şi chiar dacă mai târziu au venit câţiva, ei s-au dus să se scalde la mare, acolo la cea Neagră, interesant, mama are nouăzeci şi cinci de ani şi încă nu a văzut marea, se bucură, slavă Domnului, de o bună sănătate, practicanţii acestei terapii naturiste se tot minunează cum de se poate trăi atâta vreme în sănătate fără a face plajă, a te prăji la soare, se tot scarpină prin cap până şi profesorii-medici când le este dat să audă dintr-astea, precum şi cazul mamei mele, domnule Kovács, de data asta, dacă veţi fi băgat de seamă, am divagat un pic de la subiect, dar am făcut intenţionat asta, pentru că mi-am dat seama că este bine ca în timpul unei conversaţii să te mai abaţi de la subiect, abaterea aceasta revigurează discuţia. Zic numai.

Un prieten de-al meu, pictor, mi-a spus şi el, atunci când, odată, am băgat de seamă, din întâmplare, că în timp ce picta s-a scurs niscai vopsea de pe pânza lui, că el a lăsat-o de bunăvoie să se prelingă, prin urmare intenţionat, pentru că în felul acesta tabloul ar fi fost mai modern, şi-atunci şi eu mă abat uneori intenţionat de la subiect, mai zilele trecute mi-a spus şi medicul meu de familie, după ce mi-a administrat o injecţie în fund, să nu mai continuăm pe teme medicale discuţia, treaba bolnavului nu-i aceea de a vorbi mereu, cu medicul lui, despre lucruri care se discută într-una, ziua toată, în cabinetul lui, ci treaba lui este încercarea de a se vindeca şi de a vorbi despre ce doreşte, numai despre chestiuni medicale nu, după părerea unuia dintre cunoscuţii mei şi prin parlament de aceea tot moţăie deputaţii, pentru că cei ce se ridică la cuvânt vorbesc toţi despre acelaşi lucru, nu se abat de la respectivul subiect. Domnule Kovács, nu mi-ar conveni dacă veţi apuca să vă plictisiţi în vreme ce veţi sta la mine, şi asta să se întâmple din pricina faptului că eu nu mă abat de la subiect, adică aş vorbi tot timpul despre băile Dumneavoastră, fără îndoială că subiectul acesta vă iese deja prin coate, luaţi aşadar drept o excursie abaterile mele de pe parcursul discuţiilor noastre. Zic numai.

Mi-ar place de pildă să vă povestesc Dumneavoastră întâmplarea aceea când, în timpul cinei pe care o luam în sala de mese a hotelul dumneavoastră, am fost întrebat ce fel de animal sunt, pentru că aşa am fost întrebat, m-a întrebat un băieţel tare simpatic, aşa de vreo doi anişori, cu numele Donath, asta în situaţia în care eu, împreună cu nepoţica mea tot cam de doi ani, cu Dorka, stăteam de vorbă tot despre de-alde astea, cum că pe care dintre hainele lor se află girafa, ori leul, a intrat în discuţie şi marmota, numai că acest copil, Donath, n-a auzit încă de marmotă şi de aceea a apelat la cei ce şedeau la masă şi a întrebat, arătând spre mine, că ce fel de animal este nenea acesta, s-a gândit că de va fi să seamăn cu marmota, atunci va apuca să ştie cam ce fel de animal este marmota asta, zic numai, vă menţionez doar aşa, colateral, lucrul acesta şi faptul că nu m-am simţit lezat de aşa ceva, găsesc că întrebarea băieţelului este la locul ei, iar pe de altă parte îmi chiar plac marmotele, pentru că ele îşi avertizează consoartele, dacă acestea sunt în pericol, printr-un fluierat şi încă în aşa fel încât din fluieratul acela se poate înţelege, de către ele, gravitatea precum şi felul pericolului. Zic numai.

Pentru că eu consider că atenţionarea omului care este ameninţat de un pericol, de orice natură ar fi acesta, este o frumoasă trăsătură de caracter, nu-i aşa că şi Dumneavoastră vedeţi la fel subiectul acesta, de dragul căruia am făcut o micuţă cotitură, şi de ce nu l-aţi vedea aşa? Şi dacă tot suntem aici, iubesc marmotele şi pentru că lor le pace să doarmă, îi tare plăcea şi lui Einstein să doarmă, de bună seamă pentru că era curat la suflet, alde Napoleon însă, nu agrea somnul, prefera să se tot zbenguie de dimineaţa până seara, fără îndoială că a lui conştiinţă... prin urmare asta a întrebat Donath, ce fel de animal este nenea acesta (menţionez că şi Donath are un nume!), biata Dorka, nepoţica mea, n-a ştiut nici ea să-i răspundă lui Donath, măcar că doar cu el ar fi vrut să stea de vorbă şi nu cu cei mari, după părerea nurorii mele explicaţia ştiinţifică a acestui comportament ar fi aceea că nouă oamenilor, tuturora, ne place să stăm de vorbă cu aceia cu care suntem de aproximativ aceeaşi înălţime, să zicem măsuraţi în dimensiunile noastre spirituale, pe aici se ascunde tare mult adevăr, nu pentru că am auzit asta de la nora mea, zic numai, pentru că vedeţi, domnule Kovács, mie tare îmi place să stau de vorbă cu Dumneavoastră, pentru că eu vă închipui a fi la înălţimea la care mă aflu şi eu, la exact înălţimea aceea, pentru că, de pildă, cele construite de Dumneavoastră, acele minunate băi, mi-am dat seama de asta, le-aş putea analiza temeinic, bucăţică cu bucăţică din toate acele construcţii, începând de la cozile drapelelor şi până la degetele fine ale femeii în negru, pentru că, după cum v-am spus, am băgat totul în seamă, este absolut important să luăm în seamă lucrurile, să nu trecem indiferenţi pe lângă toate cele din lume, să le punem în discuţie, chiar şi de ne însufleţim pentru oarece să punem în discuţie acel ceva, tot aşa dacă nu ne entuziasmăm ci, dimpotrivă, avem o părere dezolantă, zic numai, a băga acel ceva în seamă, a-l pune în discuţie - acesta este secretul îmbogăţirii lumii, desigur în plan spiritual, această cugetare nu este în chiar totalitatea ei descoperirea mea, măcar că ar putea fi aşa, luaţi vă rog în seamă, eu nu ţin socoteala descoperirilor mele ca mulţi alţii, pentru că în ziua de azi, dacă aţi urmărit atent lucrurile, s-au înmulţit acei semeni ai noştri care iau în seamă totul despre ei înşişi, pentru că ei năzuiesc spre ceva, nu-i aşa că aţi auzit de licitaţii, pentru că sunt dintr-aceia care numai la dintr-astea se pricep, să publice licitaţii, licitează banii altora, sistemul nervos şi bunătatea altora, naivitatea şi strădaniile lor, licitează totul, asta este moda în ziua de azi, de aceea arhitecţii ţin o aşa evidenţă a mulţimii de planuri pe care le-au desenat, scriitori iau în seamă numărul cărţilor pe care le-au scris şi locurile pe unde anume au apărut ele prima şi ultima oară, cine anume şi câţi au scris despre operele lor, ia vedeţi numai, după părerea mea operele sunt deja mult prea multe, făcând un joc de cuvinte, azi-mâine din toate alea se vor face opere, nu numai din literatură, din arta plastică vor proveni ele ci, de pildă şi din prunele uscate se vor face prune uscate artistice, mai zilele trecute mi s-a povestit că până şi cartofii prăjiţi sunt într-un anumit fel făcuţi prin unele restaurante, se toarnă ceva praf într-un fel de rezervor, cum se obişnuieşte prin mori, iar prin partea de jos a acestuia ies cartofi frumos tranşaţi pentru prăjit, zic numai, ca nu cumva să credeţi că am deviat iară tare de la subiect, uitaţi-vă numai, lumea s-a schimbat, în ziua de azi nu învăţătorii îi bat pe copii ci invers, nu-i aşa că aţi auzit de profesori bătuţi, de unguri bătuţi, ei, ăsta din urmă nu-i unul dintre cele mai bune exemple, pentru că felul în care a venit pe aici istoria a determinat mereu bătutul ungurilor, prin urmare este ceva ce nu se include printre noutăţi, am citit, prin cărţile de istorie, şi despre unele bătăi de unguri de care am putea fi mândri, eu nu înţeleg asta, s-ar putea ca şi Dumneavoastră să vi se pară a fi bizar ca o înfrângere a preferatei echipe de fotbal să fie înregistrată drept victorie, deşi s-a întâmplat deja şi aşa ceva, zic numai, e pe aici, de pildă, băiatul acesta simpatic şi deştept, Donath, şi poate că serile se tot gândeşte că oare pe unde dorm tramvaiele, ori, arătând spre mine, tot întreabă că oare ce animal este nenea acesta, apoi, mâine-poimâine poate îi trage profesorului său un şut în burtă, ca să-şi facă numele de pomină, apoi îi cere cuiva să-i alcătuiască o licitaţie, vedeţi, chestia asta cu licitaţiile nu-mi iese din cap, după părerea tatălui meu (odihnească-se în pace), vinovate pentru toate cele sunt marile puteri, desigur, şi el gândea de la înălţimea lui, respectiv ca şi alţii din satul meu. Zic numai.

Închipuiţi-vă, unul dintre oamenii din sat îmi spunea mie că s-au schimbat până şi albinele, ele au rămas uluite când a dispărut de prin hotar creasta-cocoşului, au ieşit din stup şi s-au tot minunat că nu mai este pe nicăieri floarea asta, măcar că până acum a dăinuit de milenii pe aici, şi-acum de ce anume să se mai apuce, se doar tot roteau fără nici o ţintă prin aer, cât de tare s-a schimbat lumea, şi el a mai adăugat o schimbare, aceea că omul se tot străduieşte să înveţe soiurile de ciuperci, care-s otrăvitoare, care nu, numai că le învaţă degeaba, sunt locuri pe unde legea de-a dreptul interzice culesul ciupercilor şi-atunci la ce să mai înveţi soiurile ciupercilor, legile trebuie învăţate, ca omul să nu se aleagă cu vreo amendă, numai că nu s-a inventat încă şi o amendă comestibilă, vedeţi, există lucruri pe care trebuie ca toată lumea să le bage, de la înălţimea lui, în seamă, aşa cum le-am urmărit eu atunci când acolo, în băile Dumneavoastră, acea rerspectiva doamnă în negru şi-a tras degetele ei fine de-a lungul unei mărunte pete, peste o plasă de păianjeni, ori peste o nimica toată, zic numai, vă dovedesc prin asta, o dată pentru totdeauna, că de va fi să-mi acceptaţi invitaţia şi mă veţi vizita, prin apropierea porţii mele nu va fâlfâi nici un fel de steag, Dumneavoastră vă va ura bun venit doar o tufă uriaşă de liliac, care-i de înălţimea noastră, şi acolo vom putea sta liniştiţi de vorbă şi, de vom avea chef, vom putea face şi divagaţii, doar de un singur lucru va trebui să avem grijă, ca nu cumva să bage cineva de seamă că noi suntem mult prea de partea celor săraci. Zic numai.

5 (Am deja un cititor)

Vedeţi, domnule Kovács, vă suspectez numai şi numai de lucruri bune, am spus că suntem amândoi la aceeaşi înălţime, măcar că eu nu vă cunosc deloc pe Dumneavoastră, nu v-am văzut niciodată, n-am schimbat niciodată nici o vorbă între noi, s-ar putea lesne întâmpla ca motivul pentru care vă vorbesc atâta de liber, apropiat, tocmai acesta să fie, pentru că, iată, mă ascultaţi, nu mă întrerupeţi, mă suportaţi şi atunci când, uneori, folosesc un ton mai ironic, ori când mă aflu într-o totală confuzie, aţi făcut-o şi atunci când am presupus că sunteţi şi Dumneavoastră, alături de mine, tot de partea săracilor, aşa cum am învăţat din literatura universală, s-ar putea să greşesc atunci când vă dau Dumneavoastră sfaturi cu privire la bănci, ori aflu niscai greşeli prin munca ce o desfăşuraţi, tot aşa cum află de-alde astea şi femeia aceea în negru cu degetele ei fine, bănuiesc că ea a găsit hibe până şi pe unde ele realmente nu existau, dar gestul acela al ei, în sine, acela de a-şi trage degetele peste ceva, acela are deja valoarea unui avertisment, a vrut, probabil, doar să atragă atenţia asupra faptului că va putea, totuşi, să fie şi pe acolo, pe unde ea nu bagă de seamă, ceva incorect, iar în ceea ce mă priveşte pe mine, îmi place şi mie să găsesc greşeli, să atrag atenţia asupra lor, eventual să le şi iert, după părerea mea asta este o trăsătură proprie scriitorului, luaţi vă rog în considerare faptul că şi scriitorii pot greşi, precum şi literatura universală, pe care am pomenit-o deja de atâtea ori, poate greşi, pentru că şi scriitorul este om, şi-acum vă mărturisesc Dumneavoastră, dar să rămână între noi, că mă consider scriitor pentru că nu de mult a reieşit despre mine că am deja un cititor, unul singur am, până şi-acela e pe undeva departe, de pe unde mi-a dat un semnal cum că citeşte cu drag scrierile mele, unicul meu cititor trăieşte prin Canada, îl cheamă Pusztai Peter, are şi el un nume, ba chiar şi un renume Peter acesta, măcar că până şi în Canada şi-a ales doar un sat ca loc de sălaş. Zic numai.

Nu merită să tot ascunzi câte ceva, şi-aşa până la urmă totul iese la iveală, imaginaţi-vă numai, Pusztai acesta mi-a trimes într-una din zile, prin internet, un întreg câmp de lalele roşii, o minunată fotografie pe el însuşi a făcut-o, este o consecinţă a profesiunii lui, ca să zic aşa, ştiţi ce este interesant în fotografia aceasta, faptul că prin întinderea aceea, cât marea, de lalele roşii se află şi două lalele albe, după mine asta este ceea ce a băgat de seamă Pusztai ăsta, care este renumit şi pentru faptul că vede mereu esenţialul, ar fi monoton dacă toate lalelele ar fi roşii, ori numai albe, ori galbene, ştiu de la un renumit filozof că atâta vreme cât, să zicem, laleaua roşie vrea cu orice preţ să fie roşie, nu-i nici un necaz, necazul ar veni atunci când, într-o bună zi, laleaua roşie ar emite pretenţia ca toate lalelele, de orice culoare ar fi ele, să se facă roşii, pentru că aşa vrea ea, atunci îi bai, sigur filozoful acesta renumit nu s-a exprimat tocmai aşa, dar acesta este înţelesul celor spuse de el, respectiv să nu dorim să schimbăm totul după chipul şi asemănarea noastră, să ne suportăm cumva, pe Pământul acesta, unul pe celălalt, lalelele roşii, galbene ori albe să nu se ocărască, să nu se denigreze, să nu se înnegrească una pe alta nici cu acceptul celeilalte nici pe la spate, Pusztai acesta a pus în lumină, după părerea mea, cu acea fotografie a lalelelor, una dintre cele mai mari probleme ale omenirii, nu încap discuţii în privinţa aceasta pentru că, nu-i aşa, zilnic constatăm că de aceea sunt atâtea necazuri pe lumea aceasta pentru că nu suntem în stare să ne acceptăm reciproc aşa cum ne aflăm, aşa precum suntem.

Sper că în privinţa aceasta ne înţelegem. Zic numai. Vedeţi, pot să fiu mândru pentru faptul că am un cititor, deoarece sunt scriitori care au mai multe cărţi decât cititori, mă tot gândesc că chiar şi în privinţa aceasta ne aflăm la aceeaşi înălţime, dragă domnule Kovács, zic numai, deja îmi este chiar jenă că tot vorbesc despre fala mea, nu despre asta era vorba, mi-ar place mai cu seamă să fac menţiunea că dacă s-ar întâmpla să citească rândurile acestea şi doamna aceea în negru, în mod sigur că şi-ar trage degetele ei fine de-a lungul frazelor mele, ar găsi greşeli prin ele, dacă nu altceva, mi-ar reproşa în mod sigur lipsa de modestie, privinţă în care aş zice că ea ar şi avea mare dreptate de nu s-ar fi întâmplat să asist la pătrunderea comisiei acelea în cu adevărat frumosul dumneavoastră imperiu, în care am petrecut două zile. Deoarece comisia aceasta a făcut intrarea într-un anumit fel pe sub steagurile acelea fluturânde încât se putea vedea de la distanţă că aproape toţi membrii acelei comisii se consideră a fi oameni deosebiţi, mai deosebiţi decât oricine de pe aceste meleaguri, mult mai deosebiţi, în vreme ce ei, oamenii aceştia care îşi dau atâta importanţă, nu fac, după părerea mea, nici ca degetul Dumneavoastră cel mic, ei, lalelele acestea agresive, de i-om putea numi lalele. Să spun acum că au fost aroganţi, se uitau de undeva de la o mare înălţime oficială în jos, spre oamenii care tocmai pe aicea lucrează? Nu spun, nu dau verdicte, Dumneavoastră îi cunoaşteţi desigur mai bine decât mine, treaba mea de aici a fost doar aceea de a satisface curiozitatea fiului meu, de a face şi eu o baie într-un bazin de wellnes şi de a-mi umple plămânii cu arome vindecătoare, după părerea lui merit şi eu atâta, aşadar Dumneavoastră îi cunoaşteţi mai bine, eu ştiu doar atât, şi până şi asta din istorie o ştiu, că din pricina unor astfel de oameni înfumuraţi nu suntem în cele mai bune raporturi cu vecinii noştri, probabil că şi acele bătăi ale ungurilor tot din pricina lor se întâmplă, în sat la mine a prins de-a lungul vremii contur credinţa că trebuie să fi mereu în relaţii bune cu vecinul tău, de vecini depinde starea generală a omului, tihna, siguranţa lui, nu le mai înşirui, de acolo, din înălţimea noastră, ştim amândoi bine lucrurile acestea, mai cu seamă pentru că, desigur cu de la mine putere, v-am întitulat şi pe Dumneavoastră drept om al satului. Zic numai.

Nu-mi plac oamenii înfumuraţi nici măcar atunci când ei se adună în comisii, vă destăinui acuma Dumneavoastră că nici ospătarii Dumneavoastră nu apreciau comisia aceasta pentru că îşi spuneau unul altuia că, mă, unde să le aşternem ăstora masa, mâine, la care răspunsul a fost doar ăsta: păi poţi să ştii? Cu de-alde ăştia nu te poţi descurca niciodată. Prin urmare asta era şi părerea ospătarilor, care, după o părere unanimă, sunt buni cunoscători de oameni, asta era poziţia lor. Şi ştiţi ce am mai băgat de seamă, dragă domnule Kovács? Faptul că această comisie s-a comportat extrem de familiar acolo la masa suedeză, fiecare dintre membrii ei ştia bine cu ce mâncăruri să-şi înceapă masa şi cu ce anume s-o încheie, nimeni dintre ei nu a confundat pâinea cu produsele de patiserie, ca mine, care, nu-i aşa, am mâncat fripturica de vită cu un corn, eroare asupra căreia ospătarii Dumneavoastră mi-au atras cu mare subtilitate atenţia, prin urmare nu mâncau pentru prima oară la o masă suedeză, o iau ca sigur. Bineînţeles că recunosc pe loc că nu am dreptul, şi nici intenţia nu o am, să reproşez o astfel de deprindere nici unui fel de comisii. Pentru că întrebarea ce ne-o punem ar putea fi şi că oare, aşa în general, la ce anume se pricepe o comisie care nici măcar să mănânce nu ştie, în linii mari la ce se pricepe? Am putea, nu-i aşa, să ne punem şi în felul acesta întrebarea, şi suntem îndreptăţiţi s-o facem. Eu sunt totuşi de părere, şi procedez în consecinţă, că trebuie să-l primesc cu anumite reţinere pe acel om care se simte din cale afară, teribil de acasă la el prin cazinouri, în tripouri, prin sălile de pocher. Vă mărturisesc toate aceste observaţii ale mele, pentru că am avut prilejuri de a umbla prin asemenea sau asemănătoare locuri de distracţie, e adevărat că nu mă duceam intenţionat pe acolo ci în urma împrejurării că autobuzul care mă ducea, vreme de şaptezeci şi trei de ore, de la New-York la Los Angeles se oprea mereu, intenţionat, pe lângă asemenea locuri, şoferii luau masa prin restaurantele acestora (presupun că gratis, sau ieftin), tocmai pentru a duce vizitatori pe acolo din moment ce acesta le este traseul. Am mâncat până şi de pe mese suedeze în aceste splendide popasuri de pe parcursul drumului, luam, ce-i drept, doar garnituri de pe acele mese, pentru că, nu-i aşa, acelea erau gratis, grătarele de pildă trebuiau plătite, iar eu, în pas cu natura structurii mele, mă feream de aşa ceva. Zic numai. Nu de grătare mă feream, să nu mă înţelegeţi greşit, ci de plata acestora.

Vedeţi, eu vă mărturisesc acum Dumneavoastră, ba le şi chiar pun în evidenţă, care îmi sunt până şi trăsăturile de caracter ce nu aruncă asupra mea o lumină de care aş putea fi mândru, mă tot gândesc că până şi în privinţa aceasta noi doi ne aflăm la aceeaşi înălţime, încât până nici acea doamnă în negru nu ar putea avea vreun motiv mai aparte de a arăta spre noi cu degetele ei fine. Mai cu seamă dacă va fi să mărturisesc, deşi nu-mi place s-o fac, şi că nu condamn cazinourile şi tripourile acestea, este vorba, una peste alta, despre faptul că nu asta este lumea mea, sper că şi Dumneavoastră tot aşa consideraţi că stau treburile cu toate acestea, liniştiţi-mă cumva, dragă domnule Kovács, în privinţa asta, cum că suntem la aceeaşi înălţime. Chiar dacă nu şi în chestiunea băncilor, dar în cea a învăţămintelor literaturii universale, a lalelelor, în privinţa bunelor relaţii cu vecinii, la aceeaşi înălţime.

6. (Ar fi mare lux de şi-ar spune "dumneata")

Nu pot să dorm nopţi întregi, dragă domnule Kovács, pentru că nu am conştiinţa curată, tocmai ca Napoleon, care dădea într-una din mâini şi din picioare, nu putea să doarmă din pricina numeroaselor campanii militare, precum şi de va fi fost să bage de seamă că de pe vestonul vreunui soldat lipseşte un nasture, şi poate că îl enervau până şi lucruri şi mai mărunte, uite aşa sunt şi eu, acum de pildă stau aici, într-o staţie de autobuz, e vreme frumoasă, aş tot putea sta lipsit de gânduri, în uitare de sine, în staţia asta, numai că prin gândurile mele mă tot întorc la cele două zile pe care le-am petrecut împreună cu Dumneavoastră, pentru că atâtea amintiri, atâtea lucruri de povestit mi s-au tot adunat atunci încât mi-e teamă că nu voi mai avea vreme să-mi descarc sufletul, viaţa este scurtă, domnule Kovács, vedeţi, în toată povestea asta a mea tare mă supără până şi faptul că nu vă pot apela pe Dumneavoastră într-un mod cuviincios, am apelat, nu-i aşa, până şi la algebră în acest scop, pentru acel X, iar acum vă tot fac "domnule Kovács" şi vă spun "Dumneavoastră", tare m-am mai plictisit de aceste apelative, simt cum ele nu că ne apropie ci dimpotrivă, ne-ar putea distanţa unul de celălalt, îmi aduc aminte cum odată, la o mare reuniune, un student i-a pus renumitului nostru poet prezent acolo o întrebare, spuneţi-mi, - a zis el - nene Gyula, e corect ca noi ungurii să ne tutuim între noi, le spunem tu până şi celor în vârstă, şi străinilor, ce părere aveţi despre asta, şi-apoi răspunsul lui nenea Gyula a fost că, măi băiete, noi suntem atâta de puţini, noi, ungurii, încât ar fi un mare lux să ne mai şi luăm cu dumneata unul pe altul, cam aşa i-a spus, aşa mi-a rămas mie în amintire, de asta îmi aduc acum aminte aici, în staţia de autobuz, şi mă gândesc că ce-ar fi dacă eu nu v-aş mai lua pe Dumneavoastră cu apelativul "domnule Kovács", ci cu un apelativ agreabil, vedeţi, nu-i o chestiune tocmai simplă ceea ce pun acum pe tapet, nora mea aşteaptă ca nu peste mult timp să vină pe lume cel de-al doilea copil, şi-a procurat până şi o carte în care figurează onomastica acceptată, a studiat săptămâni de-a rândul această carte însă nici până acum nu s-a stabilit definitiv care va fi numele fetiţei, pentru că, mulţumită ştiinţei de azi, ştim deja de va fi fetiţă ori va fi băiat, doar numele este greu de stabilit, pentru că în privinţa acestuia fiecare trebuie să hotărască în spiritul propriilor gusturi, căci, nu-i aşa, atunci când se naşte un copil omul are alte probleme, nu asta a numelui este prima, ci aceea ca, oricum, acel copil să poată lua aer, ca să poată cel puţin plânge, de-al de astea, şi de altminteri...

Ce-ar fi dacă ne-am tutui şi noi, îndrăznesc să fac propunerea aceasta pentru că sunt, realmente, mai în vârstă decât Dumneavoastră, am băgat de seamă, în general, că sunt mai în vârstă decât aproape oricine, asta reiese aproape zilnic despre mine, mi-e şi jenă uneori că sunt mai în vârstă decât toţi, chiar şi acum, în careva zi, un copil de şcoală, bine educat, m-a ales tocmai pe mine dintre călătorii din autobuz atunci când s-a ridicat fără nici o ezitare de pe bancheta lui, eu eram acel căruia trebuia să i se cedeze neapărat locul, de la şedere plecând îmi aduc aminte că în restaurantul Dumneavoastră erau şi scaune special făcute pentru copii, pe astea chelnerii le aduceau ca şi cum fiecare ar fi fost un tron şi, realmente, un scaun destinat copiilor poate fi asemuit tronului, numai că trebuie văzut cu ce ţinută, cu câtă măreţie ocupă copii scaunele lor, scaunele acelea făcute pe măsura lor, ca acela de pe care deja pomenitul de către mine Donath a şi pus, arătând spre mine, o întrebare, cum că ce fel de animal este nenea, întorcându-ne însă la acordarea numelui, chestiunea aceasta este o problemă de dată recentă a omenirii, pe vremea copilăriei mele mamele nu-şi prea băteau capul cu aşa ceva, de se năştea un băiat de cele mai multe ori i se dădea numele tatălui, dacă era fată atunci al mamei, ori li se dădea numele vreunui strămoş, de cele mai multe ori doar aşa, la repezeală, în familia mea de pildă mai toată lumea este Ferenc, făcând abstracţie de bunicul, până şi străbunicul a fost Ferenc numele lui figurează pe o placă frumoasă de marmură neagră, Dumnezeu să-l odihnească în pace, adică nici acordarea aceasta a numelor nu este o treabă simplă, şi-aici vreau să vă povestesc o întâmplare despre fratele meu mai mic, pe care, cu un anumit prilej, o oficialitate ce tocmai se străduia să completeze un act oficial l-a întrebat cum se numea el la naştere, întrebare la care i-a răspuns că la naştere el nu avea nici un nume, că i s-a dat mai târziu un nume, numai după ce a reieşit că s-a născut băiat, din păcate i s-a dat numele Karol şi nu unul frumos, dinte-acela care era mereu la îndemâna familiei, de pildă Ferenc.

Zic numai.

Interesant, cumva nu vă pot tutui pe Dumneavoastră, am încercat şi mai odinioară dar n-a mers, degetul mi-a sărit realmente de pe clapa maşinii de scris, mi-a sărit ca şi, pe vremea unei ruperi de nori, boabele grindinei de pe pietrele pavajului, să rămânem deocamdată la reverenţiosul Dumneavoastră, ştiţi, nu trebuie forţat ceva ce nu merge, timpul va stabili ce şi cum anume este corect, în general timpul rezolvă totul, şi pe toate timpul le încurcă, interesant, iată, stau aici în staţia asta de autobuz, au trecut deja mai multe duzini de săptămâni de când m-am scăldat, împreună cu Dumneavoastră, acolo pe unde doamna aceea în negru şi-a tot tras degetele ei fine de-a lungul pereţilor, stau aşadar aici în staţie şi mă gândesc că de fapt noi, prin prezenţa noastră acolo, v-am înşelat, v-am înşelat prin simpla noastră apariţie, deoarece ne-am scăldat prin acele minunate bazine de mai multe ori decât de câte ori am dormit în hotelul Dumneavoastră, de pe unde s-ar fi putut privi Dunărea, dacă nu ne-ar fi oprit vederea tufele din faţa ferestrelor, numai că asta e o nimica toată pe lângă ceea ce simt, cum că am dus de nas, într-adevăr, întreaga Dumneavoastră întreprindere, am ajuns acolo întru-un moment, am sosit aşa pe la amiază, care ne-a permis ca încă în acea primă zi să facem o baie, şi ne-am mai scăldat odată şi în ziua plecării, aşadar fără a fi şi dormit în respectivele nopţi acolo, cred că înţelegeţi la ce mă refer, eu am sesizat soţiei mele problema aceasta pe loc, dar ea m-a liniştit spunându-mi că eu nu mă pricep la chestiuni de felul acesta, băile acestea şi cazarea au fost anticipat aranjate prin telefon, toate acestea sunt de fapt un pachet, sunt de-altminteri şi pachete de două, de cinci zile, de două săptămâni, ori de o lună, asta depinde de puterea economică a fiecăruia, ca să mă exprim mai ştiinţific. Zic numai.

Toate astea îmi trec doar aşa, prin cap, aici în staţia de autobuz, ba chiar mă şi minunez de o sumedenie de treburi pentru mine de neînţeles, ori de faptul că băile acestea au fost, la drept vorbind, nimic altceva decât un pachet, aşadar Dumneavoastră trataţi acest eveniment deosebit drept un banal pachet, faptul că eu mă pot în general scălda pe aici, în acest minunat bazin, este pentru Dumneavoastră, aşa se vede, doar trecerea unui număr într-un tabel statistic, eu sunt doar un număr statistic, un număr este şi întreaga mea familie, număr care a figurat pe suportul cheii camerei de hotel, îmi repugnă oarecum gândul acesta, cum că sunt doar un număr, cu toate că, dacă stau să mă gândesc bine, poate nici măcar număr nu sunt, poate doar un nimeni, nu corespund nici măcar acelor pretenţii care mi-ar îngădui să fiu un număr, de care cineva va trebui să ţină socoteală atâta vreme cât sunt încă în viaţă, am pomenit, nu-i aşa, că am doar un singur cititor, păi unu acesta să fie un număr, nici măcar înmulţi nu se poate cu el, îi număr atunci, spuneţi-mi?

Zic numai, în vreme ce autobuzele tot trec şi eu nu mă urc în ele, ele tot trec deoarece eu nu sunt atent la ele, din pricina amintirilor nu sunt atent, închipuiţi-vă, o femeie de la ţară, care stătea lângă mine, a băgat de seamă că ceva nu e în regulă cu mine, stătea alături de mine, ţinea în mână un coş plin cu lalele şi numai ce mi se şi adresează femeia de la ţară, ce cred, adică eu, i se vor ofili ori nu, până ce să ajungă la cimitir cu ele, lalelele ei, pentru că acolo se grăbeşte, toţi ai ei sunt deja acolo, în cimitir, de-aceea şi duce atâtea lalele, ca să le ajungă tuturor nici unul dintre ai ei, neamurile să nu rămână fără flori, şi nici vecinii, de fapt cea mai mare parte a lalelelor este destinată soţului ei, soţul ei a fost turnător de clopote, un om tare bun, ar fi păcat ca în căldura asta mare să i se ofilească lalelele, aşa dintr-odată nici n-am ştiut ce să-i răspund, până acum n-am studiat încă veştejirea lalelelor, am uitat complet de aşa ceva, dar n-am lăsat-o fără răspuns, i-am spus că este frumos din partea matale că n-ai uitat să pui la socoteală şi mormintele vecinilor, păi cum să le fi putut lăsa la o parte, mi-a răspuns ea, pentru că, după cum am spus, n-am lăsat-o fără vorbă, au fost şi situaţii în care nu ar fi trebuit să răspund pe loc, închipuiţi-vă, eram odată, împreună cu soţia mea, într-un ascensor, mai intră acolo încă vreo trei străini, soţia mea îl întreabă pe unul dintre ei la ce etaj urcă, ca să apese pe cuvenitul buton, la care întrebare nu străinul ci eu îi răspund soţiei, îi spun la al şaselea, ei şi-acuma ce aveţi de spus la toate astea, păi, nu-i aşa, nu trebuie imediat răspuns pe loc, se întâmplă, şi e mai bine aşa, că omul mai tace o vreme înainte de a răspunde, am ajuns de râsul lumii acolo, în ascensor, pentru că am informat-o pe propria mea soţie unde anume locuim, cât de jenantă poate fi, nu-i aşa, o asemenea situaţie, zic numai, asta a fost o întâmplare reală, nu am inventat-o eu, nici că poţi inventa lucruri atât de bune, pe-astea viaţa le aduce cu sine.

Prin urmare uneori mai trebuie să şi gândeşti înainte de a da un răspuns la ceva, nu-i aşa, de pildă şi Dumneavoastră trebuie că aţi băgat de seamă că dacă un politician este întrebat ceva de către un reporter, politicianul răspunde de cele mai multe ori cam aşa: întrebarea aceasta are două tăişuri... prin urmare, de fapt se gândeşte la ce să răspundă pentru ca să nu iasă necazuri din răspunsul lui, să nu ajungă de râsul lumii, ca mine, în ascensor, se gândeşte ce să şi spună drept răspuns, această procedură trebuie învăţată, doamna aceea în negru, care avea degetele acelea fine, cunoştea bine metoda aceasta, de fapt ea nu a spus nimic cu răspunsul acela, la întrebarea mea, ale cui sunt băile acestea, mi-a răspuns că sunt ale unui ungur, nu a pronunţat numele proprietarului, de la ea am învăţat să nu pronunţ nici eu numele hotelului Dumneavoastră, tot timpul învaţă câte ceva omul, până şi în staţia asta de autobuze am învăţat multe lucruri de la femeia aceasta de la ţară, mai cu seamă că niciodată nu trebuie să-i omiţi, din calculele tale, pe vecini, şi că înainte de a da un răspuns la ceva, omul să spună întâi vreun nimica toată care să pară un lucru important, ia vedeţi numai, pe mine nu m-a întrebat nimeni acum, dar eu spun totuşi o nimica toată importantă, pentru că m-am uitat pe hartă, eram atât de aproape de acolo, de pe la hotelul Dumneavoastră, de hotarul unei alte ţări, încât unul dintre consătenii mei, bun fumător de pipă, ar fi putut să scuipe până acolo, în ea, de ar fi fost să vrea asta, atâta de aproape, dar, nici că mai trebuie s-o spun, oamenii aceia pipaşi, de pot s-o facă, nu scuipă, mai cu seamă înspre alte ţări, e ceva sigur, ca otrava, zic numai.

Adevărul este, dragă domnule Kovács, că ar fi vremea să învăţăm nu doar limba engleză, englezeşte, ci şi vecinăceşte. familiareşte, prieteneşte, respecteşte, de vor fi să fie oarecum, prin limba noastră, astfel de cuvinte, după părerea mea nu există, dar dacă nu sunt, acesta încă nu-i un prea mare necaz, important este să se priceapă despre ce anume vorbesc, despre faptul că trebuie să ne învăţăm unul pe celălalt, să vă învăţ, să mă învăţaţi, ca pe o materie la şcoală, trebuie să învăţăm copiii noştri, soţiile să le învăţăm, prietenii, vecinii, până şi popoarele îndepărtate trebuie să le învăţăm, şi, nu cumva să uit asta, trebuie să învăţăm ungureşte, şi că trebuie să avem cel puţin un nume, de vreme ce renumele ne este în scădere.

7 (Negresa aceea era perla Granadei)

Am uitat un lucru important, dar s-ar putea că nici nu am vrut să vi-l pomenesc de vreme ce e numai şi numai pentru mine important, despre viaţa mea este vorba, de aceea m-a şi dus băiatul meu la staţiunea balneară, da de mă voi simţi mai bine acolo, şi voi veni şi altădată aici, ca să mă vindec, desigur, pentru că sunt bolnav, domnule Kovács, tare bolnav. Închipuiţi-vă, într-una dintre nopţi m-a năvălit o idee extrem de originală, aceea că nici un fel de boală nu-i o treabă sănătoasă, eu n-am auzit aşa ceva, într-o astfel de formulare, şi nici n-am citit pe undeva. Prin urmare, mă pregătesc de plecare, domnule Kovács, aceasta este cea mai subtilă formulare a situaţiei mele, am scris până şi o poezioară în noaptea aceea, în cazul în care ar fi să vă intereseze pe Dumneavoastră o transcriu aici, măcar că nu ştiu de vă plac Dumneavoastră versurile, o transcriu ca şi când n-ar fi o poezie, iată:

Aşa, atunci când omul se pregăteşte cu dusul, şi îşi împacă ochiul cu negrul, nu engleză învaţă ci întunericul, si-aşa, când de plecare omul se gată,

Asta este deci poezioara, nu-i mare lucru, numai aflaţi că mie îmi place, pentru că face parte dintre poeziile mele alese, adică mă aflu în opoziţie cu alţi scriitori, eu nu lucrez aşa, anume să îmi scriu toate creaţiile, apoi să aleg ce este esenţial dintre ele şi să le numesc pe acestea drept scrieri alese, de vreme ce eu direct pe cele alese le scriu, asta este metoda mea, zic numai, am spus deja că mă aflu pe un drum bun, deoarece am deja până şi un cititor, se va putea lesne întâmpla ca Dumneavoastră să fiţi cel de al doilea cititor al meu, că doar, în conformitate cu presupunerile mele, ne aflăm la aceeaşi înălţime.

Probabil că aţi băgat de seamă că mă ocup de întuneric, cu negrul, cu cenuşiul, adică mă obişnuiesc eu însumi cu acestea, şi-acum mă chiar gândesc la faptul că da dacă, în vreme ce îmi făceam cura de băi, şi pe doamna aceea în negru am băgat-o în seamă tot datorită hainelor ei negre şi nu pentru degetele ei fine, acum îmi şi pare rău că am remarcat-o, pentru că băiatul meu mi-a făcut, prin telefon, o observaţie cu privire la scrierile mele spunându-mi că ceva anume nu se potriveşte cu titlul de femeie în negru, nu este în spiritul mesajului meu, astfel de doamne sunt de fapt managere, îmbrăcămintea lor nu este împodobită, nu este împopoţonată, nu există franjuri pe ele, ciucuri, panglici care să atârne, am chiar putea spune că este o uniformă practică, în mare până şi miniştrilor li se recomandă în ce fel de haine se cuvine să se prezinte la diferite evenimente, prin urmare ceva nu este în regulă, zic numai, şi, eventual, până şi hainele de lucru negre sunt tot o indicaţie, prin anumite locuri, s-ar putea ca în cazul acesta chiar Dumneavoastră să fi fost acela care i-aţi ordonat cum anume să se prezinte la locul ei de muncă. Asta Dumneavoastră o ştiţi.

Eu ştiu în schimb de ce sunt atât de preocupat în ultima vreme de negru, de întuneric, azi-mâine voi şi uita că mai există şi alte culori, nu numai negrurile, după oamenii de ştiinţă nici nu există culoarea neagră, după alţii negrul este culoarea care te ajută să pătrunzi în sinea ta, îi aduce pace şi îndurare omului, de-alde astea am eu nevoie acum, acum când trăiesc deja întors în sinea mea, interesant, într-o vreme, în copilăria mea, şi mi-aduc bine aminte de cel mai drag cântec al lui tata, el fredona de cele mai multe ori, chiar şi în vreme ce lucra, cântecul în care era şi versul Fata cea neagră, perla Granadei, asta fredona tata, cine să ştie ce l-a determinat să cânte melodia asta, zic numai, pe la noi, nu-i aşa, negrul este culoarea doliului, nu trebuie să vin cu amănunte despre aşa ceva, vă aduc doar aminte că pe la noi negrul era culoarea şi a duminicilor, femeile se îmbrăcau în negru, şi negru era şi vestonul bărbaţilor, vesta, clopul, dar de va fi să ieşim pentru o clipă din lumea de demult a satului şi, să zicem, să ne gândim la pălărie, şi-atunci tot negrul ni se va strecura în minte, nu ştiu de veţi fi citit Dumneavoastră poezia marelui poet rus, Serghei Esenin în care spune aşa: Port cilindru - nu pentru femei, Patimi sterpe n-am de ce pricepe, Ca să-i smulg tristeţii din temei, Pot în el să dau ovăz la iepe. Poetul s-a dus, cilindru a ieşit din modă şi s-a dus cu el şi negrul acela pe care l-aş numi negru-cilindric, pentru că tare multe cele s-ar mai putea discuta despre acest negru. Zic numai.

S-ar putea vorbi şi despre ce fel de negru era cel de pe hainele de pe doamna aceea cu degete fine. Pe larg. Pentru că, chipurile, sunt de culoare neagră şi câinoşenia, şi diavolul şi, poate, şi Dumnezeu. După părerea filozofilor. După părerea noastră, culoarea neagră nici nu există. Ori de este, aceea nu-i autentică. Se spune că amestecul dintre turcoaz, purpură şi galben dau negrul, dar nu este perfect nici acesta. Ori doamna aceea, cea în haine negre, cea care avea degete fine, era veritabilă, şi poate că şi perfectă, în măsura în care aste posibil aşa ceva, că doar am stat de vorbă cu ea. Şi n-a fost răutăcioasă, şi nici Satană nu era, ci diplomată. Şi trasă prin inel! Asta e! Cei ce se pricep la negru ştiu că hainele negre le face mai suple pe femei, mai suple decât sunt ele în realitate. Se prea poate că doamna aceasta, cu care am schimbat câteva vorbe acolo pe marginea bazinului, era tocmai pentru asta, pentru supleţe, în negru. Posibil. Dar cine se poate orienta asupra femeilor? Zic numai. Eventual Dumneavoastră de v-aţi putea orienta, domnule Kovács, eventual Dumneavoastră. Şi asupra negrului tot numai Dumneavoastră. Să nu mă înţelegeţi greşit, sunt dintr-aceia conform cărora negrul este gândirea în van, culoarea lipsei de dorinţe. Ar fi o mare greşeală să se afirme aşa ceva despre Dumneavoastră. Aşa cred. Ca şi despre Stendhal, care a scris Roşu şi Negru. Nu vi se pare aberant că în tot romanul acesta abia de vine vorba despre culoarea roşie, şi dacă da, numai atunci când vine vorba despre biserici. Personajul principal, Julien, este negru. Cum ar şi putea fi un seminarist dacă nu negru. Mai cu seamă pe vremea aceea! Şi iată şi exemplul diamantului. Să zicem romanul întitulat Diamantele negre al lui Jókai Mór. Oare de ce acest Jókai al nostru să fi băgat în seamă tocmai culoarea diamantului şi nu duritatea lui? Dumneavoastră ce credeţi despre asta, domnule Kovács? Întreb numai.

Un filozof plin de spirit a stabilit că negrul este culoarea infinitului, numai că este mult mai negru decât acela. Vedeţi, mie propoziţii dintr-astea îmi plac. Infinitul... Acum de pildă mă minunez infinit de tare cum de-a fost posibil ca eu, atunci când am evocat imperiul Dumneavoastră, să uit complet de faptul că în oferta de acolo figura, la drept vorbind, şi terapia cu lumini. Zău că figura, şi am văzut până şi cum atârnau din plafon lampioanele acelea în culori curioase, pe care ar fi trebuit cel puţin să le pomenesc, chiar şi dacă n-au avut un efect tocmai mare asupra mea. De-aia n-au avut pentru că eu şi pe acolo căutam doar negrul, pe acela l-aş fi băgat în seamă, asta era dispoziţia mea. Era o dispoziţie bolnăvicioasă, e adevărat, dar măcar asta era, o dispoziţie, nu o căutare cu un anume scop. Zic numai.

Ştiţi, oare, Dumneavoastră că negrul este şi culoarea apatiei, a artisticului? Cunoaştem numeroşi pictori care au amestecat acolo, pe paletele lor, sute de nuanţe ale negrului, numai că cea mai mare parte a celor ce se uită la creaţiile lor nu bagă de seamă diferenţele dintre multele feluri de negru. De multe ori este de luat în seamă şi diluarea negrului, negrul se poate dilua până la a deveni cenuşiu, iar cenuşiul nu este negru. Cenuşiul doar se preface a fi negru, alteori chiar şi a fi alb, pe cenuşiu nu te poţi orienta şi nici nu merită. Putem spune, eventual, că merită să băgăm în seamă nuanţele negrului nopţii, pentru că în ele se cuprind adâncimi şi mistere. Ca şi în femeia aceea în negru, care avea degetele fine...

Zic numai.

Cred că şi culoarea neagră suferă schimbări odată cu trecerea vremii, ca toate cele, unde mai e, în ziua de azi, negrul de abanos? Poate că e cuprinsă de o cutie neagră din material plastic. Devin false şi culorile negre, ca atâtea cele pe lumea asta. Mama, trecută deja de nouăzeci de ani, nu-şi află pe nicăieri o năframă neagră ca lumea, măcar că tare i-ar place s-o poarte uneori, chiar şi atunci când nu o vede nimeni. A spus că să nu fie curat neagră, să fie pe ea bobircuţe. N-a spus, punctuleţe, nu pătrăţele, ori liniuţe, a spus bobircuţe, n-am aflat niciodată ce-s bobircuţele alea. Bănuiesc doar că ar fi niscai urme rămase de pe degetele cuiva care a pipăit într-una, în vreme ce era la vopsit, năframa aceea. S-ar putea, nici ea nu ştie. Doar atâta ştie, să nu fie gri ci neagră, cu bobircuţe. Păi nu-i acesta un subiect interesant, domnule Kovács? Zic numai.

Cumplit de mult negru îmi bântuie gândurile în zilele acestea, domnule Kovács, decurge din starea mea... Mă tot gândesc de pildă la negrul de sărbătoare, care nu este altceva decât însăşi buna înţelegere, armonia, la negrul ca tăciunele, care este tare şi crud, la negrul moale, care este puţin scămos, la negrul ca păcura, care este, poate, puţin lipicios şi strălucitor, mă gândesc la negreala norilor, la negrul învolburat de pe sus, care ascunde în sine fulgere, la negrul catifelat, care şi el ascunde ceva, poate taine, dar cel mai mult şi mai mult mă gândesc la femeia în negru, care avea degetele fine, şi ale cărei unghii nu le puteam vedea din bazin şi despre care nu ştiu nimic, nici cât negrul de sub unghie, cu toate acestea cred că ea domină întreg imperiul, ai cărui pereţi i-a mângâiat de la un capăt la altul cu degetele ei fine. Mă gândesc adeseori la ea pentru că îmi pun într-una întrebarea dacă, în situaţia de va fi să mai trec vreodată pe acolo, nu m-ar putea ajuta cumva, prin prezenţa ei dominantă, hotărâtă, dar atât de naturală, ca măcar vreme de o zi să nu văd atât de în negru lumea asta reală. Zic numai. Pentru că aşa o văd, dragă domnule Kovács, neagră. O văd ca fiind ordinară, de un negru-ordinar. Oamenii înţelepţi au născocit de pildă o anume procedură, ei cred că părinţii vor face bine dacă îşi vor pune, încă de la o fragedă vârstă, copiii la o încercare, să le pună în mână o foaie de hârtie şi un creion şi să-i convingă să facă un desen care să-i lămurească ce fel de spirit zace în ei, pentru că dacă va desena, numai şi numai din linii negre, o cuşcă de câine, ori o pisică, o pisică neagră să zicem, şi umple de negru şi interioarele contururilor, atunci sunt necazuri cu copilul acela, necazuri mari. Copilul acela este atunci prea melancolic, trist, deprimat, îndărătnic, şi, de o poate face, mintea îi stă într-una la niscai mârşăvii şi nu la joacă plină de culoare care să radieze seninătate, fericire. Ce să poată oare ieşi dintr-un prunc de un an şi jumătate care desenează în negru o pisică neagră? Păi, dragă domnule Kovács, oamenii aceştia înţelepţi, oamenii aceştia şmecheri şi calculaţi susţin că dintr-aceşti copii doar spărgători de bănci, escroci, oameni de nimic pot să iasă, de aceea trebuie din vreme supravegheaţi şi trebuie să li se pună în micuţele lor mânuţe creioane roşii, violete, verzi, roz, ca să iasă oameni buni din ei, veseli, binevoitori, ascultători, care să se ştie bucura de viaţă chiar şi atunci când aceasta este de-a dreptul cenuşie ori neagră. Pentru că, după părerea lor, pentru bani buni ei pot să crească oameni buni din copiii lor, ce mai oameni pe picioarele lor sunt, nu-i aşa, şmecherii aceştia. Zic numai.

Vedeţi, mie treburile de acest fel nu-mi plac, dragă domnule Kovács, mai cu seamă supravegherile nu-mi plac, în mod deosebit faptul că nu bandiţii sunt supravegheaţi ci copiii firavi, oamenii nevinovaţi, care abia de mai au cum să trăiască, blânzi, aceştia sunt urmăriţi, şi nu pentru că aşa ceva ar prinde bine cuiva, ci pur şi simplu de dragul supravegherii. De aceea îmi şi repugnă camerele de supraveghere care în ziua de azi constituie o plasă ce învăluie pământul, pieţele, străzile, casele, şi prin intermediul lor poate fi urmărit orice, de pildă când se aşează pe Cremlin, ori pe vârful turnului Eiffel câte o cioară. Totul poate fi urmărit şi chiar şi trebuie urmărit, aşa se cuvine, aşa este corect, susţin oamenii aceştia perfizi, veşnici supraveghetori, care, desigur, fac asta, urmăresc lumea, de prin locuri tainice, ascunşi, mascat, ca nu cumva să-i supravegheze şi pe ei cineva. Pentru că lor nu le place să fie urmăriţi. Lor le place să urmărească. Vedeţi, după părerea mea aceştia sunt oamenii cu adevărat negrii, în plan sufletesc desigur, chiar de se îmbracă în culori ţipătoare, tot negrii rămân. După părerea mea. Zic numai.

Aş mai spune doar că sper ca doamna Dumneavoastră în negru să nu facă parte dintre urmăritorii aceştia, menirea ei este tocmai asta, să facă, cu degetele ei fine, să dispară de prin împrejurimi mârşavele, supărătoarele pete negre, pentru că aşa i-aţi prescris Dumneavoastră ei, în eventualitatea că nu ea însăşi, doamna în negru, ar fi descoperit care anume îi este chemarea. După părerea mea însă, ea a descoperit asta, pentru că vestimentaţia ei neagră este de fapt atât de simplă, de toate zilele, şi totuşi elegantă, ca ea însăşi. În plan sufletesc desigur, subliniez asta. Iar băiatul meu nu poate să aibă dreptate atunci când susţine că ceva nu este în regulă cu titlul pe care l-am dat scrierii mele şi în care am plasat cu grijă şi culoarea neagră. Nu poate avea dreptate cel puţin din pricină că eu m-am obişnuit deja ca, în general, eu să am dreptate. M-am obişnuit, s-ar putea însă că aşa m-am născut. Aşa, sunt acela căruia îi place dacă are dreptate şi atunci când, din întâmplare, nu are dreptate. Să rămână între noi asta, sunt puţini oamenii aceia cărora să nu le placă de au dreptate. Puţini.

Ca şi corbii albi.

8 (Marele vultur negru)

Sufăr de mania persecuţiei, dragă domnule Kovács, este şi asta, nu-i aşa, o boală, aşa se spune că este şi boală. De pildă, mai zilele trecute mi-am vârât în cap că pe mine mă supraveghează şi America. Mă supraveghează cel puţin pe internet. Nu-mi îngăduie accesul pe internet. Nu mă îngăduie pentru că - m-am gândit eu - după cum v-am scris şi Dumneavoastră, chiar că lumea se strică, este în necazuri până şi America, tocmai Casa Albă v-o pomeneam, unde nu mai are cine să se îngrijească de marea grădină cu trandafiri, i-au concediat pe lucrători, şi de altminteri sunt necazuri şi cu siguranţa, de atunci de când s-au dărâmat cele două blocuri turn multora le este teamă să nu mai vină şi alte necazuri, şi este deplin adevărul în privinţa aceasta, pentru că America tare nu-i mai iubeşte deja pe aceia care nu iubesc America. Păi acesta a fost punctul meu de plecare, mai exact acela că dacă cineva scrie ceva rău despre America se poate presupune că acela nu iubeşte America, este o oarecare logică în toate astea, numai că adevăr nu, pentru că mie îmi place tare multe pe acolo, prin America, de aceea mă şi duc uneori să o vizitez. Zic numai.

Vedeţi, dragă domnule Kovács, în situaţii dintr-astea lipseşte de lângă mine doamna în negru, care are degete fine, care mi-ar spulbera dintr-o clipire obsesia de persecutat, probabil prin gestul de a dezvălui una dintre cele mai proaste caracteristici ale mele, şi anume aceea de a-mi exagera importanţa. Cum de şi ajung eu la a presupune că sunt în atenţia întregii Americi, care ia în considerare mâzgăliturile mele, nu are altă treabă, pe acolo se opresc metrourile, prin biserici preoţii nu mai răspândesc cuvântul lui Dumnezeu, nu se mai fabrică până nici maşini, la ce bun din moment ce eu, prin scrierile mele, le prezic sfârşitul, atunci de ce?

Spuneţi-mi, domnule Kovács, Dumneavoastră nu vi s-a întâmplat niciodată să vă exageraţi importanţa? Să zicem, pe vremea când construiaţi băile acelea strălucitoare, oare nu aţi pornit de la gândul că de nu Dumneavoastră le veţi pune sub acoperiş atunci ce se va întâmpla oare cu oamenii, unde vor face ei baie, cum oare vor fi vindecaţi ei de toate suferinţele lor, unde ar mai putea fi o masă suedeză cu sute de bunătăţi pe ea, unde oare va mai intra comisia aceea, probabil nefiind nimic mai important decât asta, ca să nu mai vorbim despre peisaje. Pentru că ce privelişte poate să fie aia pe care omul o înghite doar aşa, oprindu-se la marginea drumului, ori de pe un deal, de unde să se uite la Dunăre, mai poate fi aia privelişte? Pentru că dacă, din întâmplare, de la un aşa raţionament aţi pornit când v-aţi apucat de treaba aceasta importantă, atunci zău că şi Dumneavoastră v-aţi exagerat propria importanţă. După părerea mea. Zic numai.

De pildă eu mă aflu uneori într-o stare de spirit în care, după ce îmi închid ochii, încerc să-mi imaginez dacă acum, să zicem, m-ar lua în ghearele lui un mare vultur negru şi ar dispărea fără urmă cu mine, oare ce anume s-ar schimba, din pricina lipsei mele, pe acest Pământ? Nimic. Nimic nu s-ar schimba, ar continua să meargă toate pe drumul lor, ar circula autobuzele, Niagara s-ar prăvăli tot aşa, poate s-ar mai fabrica şi maşini, până şi doamna aceea în negru ar continua să mângâie cu degetele ei fine pe ici-colo, dacă nu pe unde am văzut-o eu, atunci prin niscai alte băi. Zic numai.

Prin urmare nu s-ar schimba nimic, nici măcar dacă v-ar sălta tocmai pe Dumneavoastră, cu ghearele lui, vulturul acela negru. Nici atunci. Pentru că, chiar aşa, suntem doar praf şi pulbere, dragă domnule Kovács. Aşa ne este scris. Curios însă, omul este înclinat totuşi să-şi exagereze propria importanţă. Zic numai.

Cred că mulţi dintre noi suntem aşa, ne exagerăm propria importanţă, de aceea şi spunem mereu, medicul meu, satul meu, casa mea, directorul meu, fără să ne gândim măcar o clipă că, în realitate, nu sunt proprietăţile noastre. Interesant este că despre cer nu obişnuim să spunem că-i cerul meu, sau despre cimitir, cimitirul meu... Zic numai. Probabil că lingviştii ar explica fenomenul ca fiind un proces istoric, conceptele acestea s-au alcătuit în felul acesta de-a lungul timpului... Desigur, aceasta ar fi o explicaţie extrem de simplistă, pentru că, de pildă, am putea susţine şi despre buricul pământului că s-a format de-a lungul timpului, numai că asta nu este o explicaţie. Zic numai. Pentru multe cele nu avem o explicaţie, dragă domnule Kovács, nici pentru tentaţia aceasta a omului de a se exagera pe sine însuşi.

Iar acum ne-am putea pune şi întrebarea că oare ce legătură poate să fie între mania persecuţiei şi exagerarea valorii noastre. Pentru că dacă va fi să fie vreo legătură, atunci şi asta din urmă, exagerarea valorii noastre, este o boală, şi atunci femeia în negru, care are degetele fine, s-ar obosi în zadar să mă vindece de mania persecuţiei, pentru că chiar de ar fi să mă vindece, pic pe loc într-un alt beteşug, în exagerare. Toate acestea sunt treburi tare ciudate, dragă domnule Kovács, printre unele dintre ele doar adevăraţii lingvişti de se pot orienta, aşa că chiar să şi lăsăm chestiunea aceasta pe seama lor. Zic numai.

În ce priveşte întâmplările ciudate vă povestesc una, pentru că o găsesc interesantă. S-a întâmplat nu demult că un tren, rămas nesupravegheat, a pornit de la sine din Odorhei înspre Sighişoara, fără a fi condus. De-a lungul celor treizeci de kilometri parcurşi ar fi putut călca pe oricine dacă nu s-ar fi ferit din drumul lui. Şi pe cine credeţi, domnule Kovács, că a călcat trenul acela singuratic? Pe propriul lui mecanic de locomotivă l-a călcat! Pentru că a exagerat şi el, nu şi-a evaluat corect puterea şi importanţa, a încercat să-şi oprească singur propria lui locomotivă. A tot alergat pe lângă tren, pentru a încerca să se caţere pe locomotivă şi să tragă frâna, până ce a ajuns sub locomotivă. Dintr-asta a murit mecanicul acela, adică în urma faptului că a presupus despre sine că are mai multă putere şi talent decât avea în realitate. Zic numai. Se chiar poate ca exemplul acesta să nu tocmai semene cu exemplul meu, adică al aceluia care îşi exagerează mereu propria importanţă, aduce mai degrabă a sacrificiu propriu, ori nesăbuinţă.

Sunt mulţi dintr-aceia, dragă domnule Kovács, cărora li se ridică statui, sunt botezate străzi cu numele lor, ba chiar şi stele, Dumneavoastră nu trebuie să vă explic aşa ceva, vreau doar să spun că poate am putea afirma şi despre asemenea celebrităţi că şi-au exagerat până şi ei, într-o anumită privinţă, propria importanţă, de aceea au reuşit să se salte de printre muritorii de rând, numai că aşa ceva li se impută arareori, pentru că tot rar se întâmplă ca tocmai ei înşişi să nu vadă că exagerează cam ostentativ importanţa propriei lor persoane. De vreme ce se exagerează pe sine, acela care face asta va putea fi în stare şi să recunoască până unde se întinde exagerarea sa. După părerea mea aceasta-i pricina din care se întâmplă ca oameni de felul acesta să ajungă vestiţi şi datorită modestiei lor. Zic numai. Acestea ar fi modestele mele observaţii.

Numai că de câte ori nu auzim că unii se împăunează cu faptul că au şezut cu cineva, care a ajuns om vestit, pe aceeaşi bancă, ori că ei s-au născut în acelaşi oraş ori sat în care s-a născut şi cel cu renume, câtă lume nu s-ar bucura şi să poată spune că au frecventat aceeaşi şcoală, mai cu seamă în aceeaşi clasă, ca de pildă în clasa a "opta C" din Dej pe care a frecventat-o şi maistrul Moshu! Dumneavoastră, dragă domnule Kovács, sunt aproape sigur că nu-l cunoaşteţi pe maistrul Moshu. Nici eu. Am întrat în contact cu el, prin corespondenţă, doar atunci când, ca să spun aşa, s-au încurcat niscai iţe ale internetului pe care până atunci le trăgeam cu uşurinţă, numai atunci. Am recurs la el deoarece tocmai începuseră să mi se încurce şi propriile fire nervoase, mă gândeam la fel de fel de fleacuri, mai cu seamă la faptul că s-ar fi supărat pe mine întreaga Americă, că doar mie mi-a interzis plimbarea pe internet, nimănui altcuiva, mai apoi a reieşit însă că nu cu America-i bucluc, nici cu Atotputernicul, El nu mi-a interzis nimic mie, eu sunt acela care îmi supraapreciez importanţa, eu sufăr de mania persecuţiei. Zic numai.

Pornind de la toate acestea vă întreb şi pe Dumneavoastră, nu cumva suferiţi, uneori, de mania persecuţiei? Nu-i ceva ruşinos, mie puteţi să-mi mărturisiţi, doar suntem la aceeaşi înălţime. De pildă, nu vi s-a întâmplat aşa ceva nici atunci când a intrat, pe sub steagurile ce fâlfâiau, comisia aceea importantă? Nici atunci? Dumneavoastră sunteţi un om norocos, s-ar putea ca norocul să vă vină de acolo că femeia aceea în negru poate netezi totul cu degetele ei fine. Sigur, viaţa nu numai de noroc are nevoie, ci şi de îndemânare, de isteţime, inventivitate, pentru că altminteri norocul ne-ar abandona repede. Norocul este o şansă pe care Domnul ne-o oferă uneori, dar pe care, dacă nu o gospodărim cum se cuvine, ne-o şi retrage. Şi-atunci vai de noi. Dumneavoastră sunteţi cu siguranţă un om îndemânatic, şi pe deasupra norocos. Bănuiesc că este aşa pentru că, într-o dimineaţă luminoasă, când mă uitam de pe terasa Dumneavoastră la peisaj, am văzut că nu departe, pe o coastă împădurită, lucrau, stârnind mare praf, nişte agregate de săpat pământul şi nişte macarale, iar cei de pe lângă mine vorbeau despre faptul că Dumneavoastră construiţi şi pe acolo un fel de minunat han, nu se poate şti exact ce anume, dar ceva, ceva tare se mai construieşte şi pe acolo. Prin urmare pentru Dumneavoastră se construieşte, ridicându-se un aşa praf, după cum ziceam, pentru că despre praf vreau acum să zic ceva. Despre praf şi despre America. Şi despre îndemânarea omenească.

S-a întâmplat că pe vremea când tocmai eram în California a erupt un vulcan. Ziarele de dimineaţă erau pline de ştiri referitoare la vulcan, numai că până pe la amiază au ajuns să fie pline cu de-ale vulcanului, cu praful lui, şi magazinele. Oameni ingenioşi umpleau nişte punguliţe de mărimea unei cutii de chibrituri cu acest praf de vulcan şi s-au apucat apoi să le vândă prin prăvălii. Vindeau drept amintire săculeţii aceia, turiştii îi chiar şi cumpărau, ca zahărul, îi duceau să-i arate pe oareunde, să demonstreze că au fost pe acolo în ziua marelui eveniment, erau acolo, şi prin această ispravă, prin intermediul dovezii palpabile pe care ofereau, praful vulcanic, să se pună şi pe ei înşişi în evidenţă, cum că ei nu sunt nişte simpli oarecine, că doar au fost acolo, au fost de faţă. Zic numai.

Se poate vinde aşadar până şi praful, dacă omul e dibaci, dacă e inventiv, doar atât am vrut să spun prin întâmplarea asta, şi praful. Dumneavoastră ştiţi desigur foarte bine că praful acela care s-a ridicat de acolo de pe coasta muntelui peste pădure nu este potrivit pentru a fi vândut prin prăvălii, pentru că un asemenea praf ar trebui să aibă niscai particularităţi, praful vulcanic nu poate fi comparat, nu-i aşa, cu praful pe care l-am văzut eu de pe terasa aceea. Asta o ştiţi foarte bine şi Dumneavoastră, pentru că n-am văzut pe nimeni grăbit să împacheteze în punguliţe praful maşinilor ce sapă pământul. Mai apoi, când se va termina construcţia, de bună seamă că Dumneavoastră veţi face din ea şi împrejurimi un pachet peisagistic, aşa o veţi vinde, şi în toată treaba asta vă va fi de mare ajutor femeia în negru, cu degetele ei fine. De va fi să trăiesc până atunci, vă promit că o să arunc o privire şi asupra acestuia, pentru a putea povesti mai apoi că i-am fost musafir acestui domn Kovács.

9 (Să vorbim despre femei)

Iar acum mă scutur de praf şi vă spun Dumneavoastră, domnule Kovács, să luăm în discuţie vreun subiect mai serios, mai important, la înălţimea la care ne aflăm noi s-ar cuveni să nu batem apa în piuă, am tot spus că viaţa-i oricum scurtă, să vorbim de pildă despre femei. Nu am de unde să ştiu Dumneavoastră cum staţi în privinţa lor, a femeilor, ştiu doar atât, că aveţi acolo pe femeia aceea în negru, desigur cu ale ei degete fine nu-i aşa, nu puteţi exista nici Dumneavoastră fără femei, aşa cum nici eu nu pot. N-au putut nici francezii, de-aia au inventat acea vestită zicală care te îndeamnă: caută femeia. Dumneavoastră sunteţi un om tare dibaci, aţi şi găsit-o pe cea în negru, are cine să vă orienteze, să vă ajute în atingerea nobilelor obiective, ca să mă exprim mai patetic. Vedeţi, cam aşa o femeie mi-ar trebui şi mie, mai cu seamă drept călăuză în atingerea scopurilor mele, nu-i aşa că aţi băgat de seamă că sunt nevoit să recurg la femeia Dumneavoastră în negru, pentru a o avea drept fir călăuzitor şi în această măruntă scriere a mea, pentru mine ea este aţa pe care pot face ghirlande din frazele mele, pentru că altminteri cuvintele mele s-ar împrăştia precum mărgelele dacă nu sunt înşiruite pe, să zicem, un şnur. Zic numai.

Nu să mă plâng vreau, dragă domnule Kovács, de ce m-aş plânge, că doar sunt bine aprovizionat cu femei, sunt fericit. E acolo, nu-i aşa, nevastă-mea, e de patruzeci şi cinci de ani alături de mine, e adevărat că nu drept fir călăuzitor stă pe acolo, ci pentru o nimica toată, şi-a asumat câteva treburi mărunte, viaţa mea, domnule Kovács, şi-a asumat întreaga mea viaţă, o are în grijă de atâţia ani, ca şi cum ar fi chiar importantă. Pe asta o îngrijeşte. De pildă acum când mă vede că, gârbovit, bat cu degetele în clapete, are grijă să-mi pună un halat călduros peste umeri ca nu cumva să mă ia frigul, cu frazele pe care le bat cu clapele nu-şi face nici o grijă, pe-acelea le lasă în seama mea, să mă joc cu ele după priceperea mea. Zic numai.

Şi mai e mama, dragă domnule Kovács, tocmai a făcut nouăzeci şi cinci de ani, dar când sâmbetele mă duc acasă în satul meu, ea îmi face încă de departe semn să nu cobor din maşină că deschide ea poarta. Şi în fiecare sâmbătă mă aşteaptă cu masa pusă, găteşte expres pentru mine, mai apoi începe să se laude cum că, printre cei care au trecut de nouăzeci, ea este cea mai tânără din sat. Adică mama mea se simte şi acum tânără, chiar dacă nu a văzut niciodată marea, nu s-a scăldat niciodată prin băi vestite, aşa cum este de pildă a Dumneavoastră, dragă domnule Kovács, poate doar odată, atunci când fratele meu mai mic a dus-o într-o baie din Buda, şi-atunci şi-a uitat pe acolo ochelarii, aşa că nici de pe acolo nu are mama amintiri prea frumoase. Nu are pentru că în băile acelea din Buda nu era o femeie dintr-aceea în negru care să fi văzut de ochelarii ei. N-a fost. Din pricina aceasta nu prea obişnuieşte să pomenească baia aceea a ei din Buda, o preocupă mai cu seamă ouăle, şi anume că de ce găinile de la ţară fac ouă mai galbene decât cele de la oraş, ori cele de stat, e totuna cum le zice ea, dar acelea fac ouă mai albe. Cu toate că, după părerea ei, ştiinţa îi acolo, în oraş, pe acolo ar trebui să inventeze cineva ceva ca şi găinile de pe acolo să facă ouă frumoase, galbene, acolo ar trebui inventată modalitatea. Treburi dintr-astea aduce mama în discuţie sâmbăta. Zic numai.

Să nu cumva să credeţi, domnule Kovács, că a vorbi despre galbenul ouălor ar fi o nimica toată, că aşa ceva nu ni se cuvine nouă, care suntem la aceeaşi înălţime. Mai cu seamă pentru dumneavoastră ar putea fi un nimic, în comparaţie cu acea imensă construcţie al cărei praf, ce-l face, ridicat prin aer, se vede până şi acesta de departe, el dând de veste că cel ce se ocupă de aşa ceva este un om important, mult mai important decât acela care cercetează galbenul ouălor. Vedeţi, dacă, din greşeală, va fi să credeţi asta atunci, după părerea mea, Dumneavoastră greşiţi, atât de tare greşiţi încât până şi femeia aceea în negru şi-ar da seama pe loc de asta. Desigur ştiţi bine şi Dumneavoastră că nu se dau prea multe premii Nobel pentru băile cu valuri sau pentru invenţia aceea de a putea vinde o privelişte zărită din fereastră drept spectacol, nu prea multe. Dar, ca să vedeţi, pentru nimicurile acelea mărunte, ca de pildă studierea de către omul nostru de ştiinţă, profesorul Szentgyörgyi, a ardeiului de Szeged, îndelung, până ce ajunge la premiu, pentru mărunţişuri dintr-astea se dă Nobelul. Recunosc desigur că, precum chiar şi literatura universală o face, premiul Nobel poate şi el să greşească, că doar şi pe acela tot oameni îl împart. Zic numai.

Vă rog însă să vedeţi, domnule Kovács, că nu sunt chiar aşa de nătâng încât să nu ştiu că atunci când v-am propus să stăm de vorbă despre femei, Dumneavoastră nu la soţia Dumneavoastră, ori la mamă v-aţi gândit, poate nu v-aţi gândit nici la femeia aceea în negru, care este realmente subalterna Dumneavoastră, managera întreprinderii, ci la cu totul alte femei, la acelea cu care sunt pline revistele bulevardiere, stau întinse, goale, pe copertele acestora, care sunt lăsate pe pământ doar cu acest rost, ca de frumuseţea lor, farmecele lor, să se tot minuneze tagma bărbaţilor, după părerea mea, de-aia există ele. Desigur, la ele v-aţi gândit. Şi-acum vă pun direct întrebarea: despre ce anume am putea sta de vorbă cu aceste cu totul altfel de femei? De pildă. La înălţimea la care ne aflăm. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, nu-i chiar aşa de mare înălţimea aceea, a noastră, încât să nu putem sta de vorbă, aşa în treacăt, despre câte ceva, cu aceste altminteri de femei, ba chiar sunt bărbaţi care sunt, faţă de înălţimea la care ne imaginăm noi că ne aflăm, tare sus, la înălţime de turn, pe scara socială şi pe cea spirituală şi, totuşi, de câte ori nu ne este dat să auzim că, chiar aşa, le place şi acestora să stea de vorbă cu asemenea frumuseţi. Se mai întâmplă şi ca, aşa la repezeală, aceştia să le şi ia de soţie, am putea veni, amândoi, cu o sumedenie de exemple, nu-i aşa că-i aşa, domnule Kovács.... Chiar că-i aşa. Zic numai.

Pomeneam mai adineauri despre ardeiul de Szeged, atunci când vorbeam despre premiul Nobel, ei bine, am de acolo, din Szeged un exemplu şi cu privire la femeie, acolo trăia adică, în anul o mie nouă sute douăzeci şi nouă, o actriţă care se numea Şarvari Anna căreia poetul nostru sărac, cu vorbe domoale, Juhasz Gyula i-a dedicat, în poezia întitulată Anna e veşnică, următoarele versuri:

Căci tu trăieşti în toate ale mele strâmbe
Cravate şi în ratatele mele cuvinte
Ş-in toate ale mele saluturi greşite
Şi-n toate scrisorile mele ce-s rupte
Şi prin viaţa mea toată-o eroare
Trăieşti şi domneşti pe vecie, Amin.

N-ui aşa că sunt frumoase versurile acestea, dragă domnule Kovács, zău că-s frumoase. Şi adevărate.

Pentru că pe acolo trăiesc ele, femeile, chiar şi printr-o strâmbată cravată, trăiesc în vorbele noastre, prin toată viaţa noastră, ne domină, iar nouă ne place asta, că ne domină, şi până şi gestul lor de a ne mângâia uneori fruntea cu degetele lor, întocmai ca doamna aceea în negru pe care am pomenit-o deja de atâtea ori. Zic numai.

Iar dacă tot am ajuns să vă întreb pe Dumneavoastră despre ce anume am putea noi vorbi cu aceste cu totul altminteri femei, păi atunci vă mărturisesc că nici eu nu ştiu. S-ar putea să nu fie nevoie să vorbim despre nimic, trebuie doar să le priveşti, să le tot priveşti, chiar dacă nu cred că s-ar îndestula cu atâta, doar cu faptul că numai le admirăm, nu cred. Noi suntem în stare doar să mutăm, pentru ele, munţii din loc, tot aşa cum fac acum în coasta acelui munte constructorii Dumneavoastră, construim căi ferate, viaducte, zgârie nori, vapoare mari, sculptăm statui ale femeilor, le scriem versuri, poezii de dragoste, de ne întorc, de nu ne întorc dragostea noi facem totul pentru femei, nu-i aşa, domnule Kovács, ne aranjăm frumos până şi cravatele de va fi să le placă asta. Şi poate că uneori suntem în stare până şi să le ascultăm, măcar că un filozof, pe care eu îl agreez, a spus aşa: dacă îţi vorbeşte o femeie, zâmbeşte şi nu fi atent. Aşa a zis. Zic numai.

10 (Parcă le-aş vorbi pereţilor)

E cam unilaterală toată această discuţie a noastră, domnule Kovács, la drept vorbind doar eu le tot zic pe ale mele, nu vă ştiu nici măcar timbrul vocii, doar atât ştiu despre Dumneavoastră cât am auzit de la doamna în negru, ştiu doar atât, că vorbesc cu un domn ungur, şi dacă este într-adevăr aşa, atunci Dumneavoastră chiar că vă purtaţi ca un adevărat domn, nu vă băgaţi în vorbă, nu-mi tulburaţi şirul ideilor, şi mie îmi prinde bine, pentru că de va fi să-l tulburaţi, aş face nişte digresiuni de, din toate acestea, ar ieşi doar o flecăreală, aş zice într-una numai nimicuri, deşi, şi trebuie să vă spun asta, de multe ori este bine să vorbeşti despre nimic, aceasta era părerea şi a unuia dintre cei mai mari gânditori ai literaturii universale, a lui Oscar Wilde care a spus cuvânt cu cuvânt aşa: "Ador să vorbesc despre nimic, e singurul subiect pe care îl cunosc puţin."

Aşa a spus acest mare gânditor, ce făcea parte dintre acele mărimi spirituale care îşi considerau viaţa a fi o alcătuire mai importantă decât cărţile lor, aşa am citit eu pe undeva, e cu totul altceva de să-i dăm ori nu dreptate. Zic numai.

În ce mă priveşte n-aş crede că acest mare om să fi cunoscut doar nimicul un pic, pentru că, totuşi, operele lui sunt dovada faptului că a ştiut multe lucruri importante şi despre viaţă, declaraţia lui de mai sus este, după părerea mea, doar o autoironie, a fost doar o tumbă spirituală, făcută doar pentru a atrage atenţia altora asupra sa, de văzut, de multe ori, şi pe la circ astfel de tumbe care nu au nici un rost în afară de acela de a atrage atenţia spectatorilor asupra aceluia care o face, ceva de acest gen a fost si acea declaraţie a acestui mare om în care spune: "Îmi place să le vorbesc pereţilor. Peretele este singurul care nu mă contrazice."

Acum mă aflu, cumva, şi eu în aceeaşi situaţie, dragă domnule Kovács, parcă tot pereţilor le-aş vorbi, nu mi-o luaţi, zisa asta, în nume de rău, nu am intenţia să spun că sunteţi un perete, măcar că nici Mikes Kelemen al nostru, din Zagon, nu s-a sfiit să numească scrisorile inventatei sale "mătuşă dulce" drept verze, nu s-a sfiit pentru că lui tare îi plăcea varza, şi îi plăceau tare şi şuetele, statul la taifas, asta era natura lui, şi a şi avut vreme ca timp de patruzeci de ani să tot ciripească prin Turcia de pe unde îşi scria scrisorile. Pun aici, drept dovadă, câteva rânduri din scrisorile lui din Turcia: "Am vrut să zic varza, da nu îndrăznesc, ca nu cumva dumneata să zici că asemuiesc scrisorile dumitale cu varza (da să nu ne necăjim pentru asta). Măcar că chiar de-ar fi s-o asemuiesc cu aia, ce-aş păcătui cu asta. Numa de aia zic şi că scrisoarea scrisă frumos tot aşa îi place minţii precum ochilor o varză cu căprar învelită în smântână, care de departe pare a fi un deluşor de argint, de pe care de se va lua acoperământul acela moale de argint, pe sub el afli o preţioasă verdeaţă."

Acum numai de aia trebuie să am grijă ca nu cumva să pară că aş vrea să mă compar, să mă asemuiesc, cu Oscar Wilde ori cu Zagonaru Mikes Kelemen de-a dreptul, să nu cumva să pară aşa, nici nu-mi trece prin cap aşa ceva, este vorba doar despre faptul că nu eu am inventat practica aceasta, respectiv vorbitul la pereţi, ori aceea că îmi place să tot ciripesc despre nimic, ceva, ceva tot trebuie scos din amintirile acestor băi, de altminteri şi doamna aceea în negru ar mângâia cu degetele ei fine frazele mele şi-atunci toată discuţia aceasta nu ar avea nici un rost, zic numai.

Puţin mai sus am vorbit despre practică, modalitate, la drept vorbind despre o formă, un fel, în care aş putea pune în lumină unele dintre observaţiile mele şi simultan vorbi şi despre mine, chiar dacă eu nu mă includ pe mine însumi printre marile realizări ale naturii, uneori am impresia că pe mine m-a rasolit Creatorul, m-a făcut cu o singură mână, nu era într-o stare de spirit bună, l-au furat alte treburi, treburi mai importante.

S-ar putea să tocmai fi lucrat cu o viorea, ca vioreaua asta să aibă o aromă plăcută, ori tocmai le dădea o formă anume pinguinilor, trebuie să recunoaşteţi până şi Dumneavoastră, dragă domnule Kovács, că pinguinii sunt nişte creaţii minunate, pe mine unul mă năpădeşte zâmbetul atunci când văd cum merg pinguinii, aş putea să vorbesc acum despre o sumedenie de creaţii minunate, dar nu am timp pentru aşa ceva, ca Mikes, mă minunez până şi de faptul că am fost în stare să fac un raport asupra celor două zile petrecute împreună cu dumneavoastră, vă rog să vedeţi că intre oameni sunt deosebiri uriaşe, Soljeniţân acesta, cu al lui premiu Nobel, a ştiut să scrie un întreg roman despre o singură zi, despre singura zi a lui Ivan Denisovici, sunt scriitori care ştiu povesti lucruri importante şi despre o oră, ba chiar şi despre un minut, eu unul n-am fost inzestrat cu un aşa talent, sunt în stare să mă bucur şi numai pentru simplul fapt că am putut să o remarc pe doamna în negru, mai cu seamă felul în care îşi plimbă degetele ei fine de-a lungul a ceva. Zic numai.

Presupun, dragă domnule Kovács, - uitându-mă la strălucitul hotel şi băile ce le aveţi - că pe Dumneavoastră Creatorul v-a alcătuit în vreme ce era în răgaz, cuprins de inspiraţie, nu v-a cârpăcit ca pe mine, nu dispune nici El mereu de aceeaşi stare de spirit, eu nu mă mai mir nici de asta, că se tot schimbă până şi stările de spirit ale Creatorului, observaţia asta a mea este confirmată de întreaga lume creată, de vom fi în stare să analizăm amănuntele acesteia. Deşi noi suntem, şi, nu-i aşa, ştim asta din Cartea Sfântă, făcuţi după chipul şi asemănarea Domnului. Zic numai.

Dacă aţi băgat de seamă, dragă domnule Kovács, până acum am venit cu exemple cu care am dorit să-mi legitimez declaraţiile suspectate de neadevăr, şi tocmai de aceea i-am citat şi pe Mikes Kelemen şi pe Oscar Wilde, n-am vrut să rămân de unul singur cu aceste proprii păreri şi m-am gândit şi că afirmaţiile mele vor avea o mai mare greutate dacă chem în ajutorul meu şi alţi, de mai mare talent, scriitori. Şi apoi l-am pomenit şi pe Soljeniţân, din care n-am citat nici măcar un rând, am spus doar atât despre el că a scris numai despre o singură zi a cuiva, şi că pentru acea zi, scrierea acesteia, a dobândit el, scriitorul, premiul Nobel. Ca nu cumva să rămân dator, aşa s-ar cuveni, invoc ceva şi din scriitorul acesta, scop în care sustrag din vestita lui carte un episod, este un episod care poate fi pus în legătură chiar şi cu Dumneavoastră: Deţinuţii trebuiau să ridice din temelii ceva clădire mare, lucrau o sumedenie dintre ei pe şantierul acela, sigur, din stepa siberiană, de gradele celsius să nici nu mai vorbim, aşadar se ştie că oamenii aceştia nu erau profesionişti, abia de se putea găsi pe acolo vreun tâmplar bun la ceva, şi tot aşa stăteau lucrurile şi cu zidarii. Unul dintre ordine era ca, la amiază, când se vor auzi loviturile într-o uriaşă bară de fier, toată lumea să se ducă la masă, dar imediat, toate sculele trebuie lăsate pe loc, nu la locul lor ci acolo unde tocmai se găsea deţinutul şi să pornească spre locul unde se forma rândul.

În acea zi, care nu se deosebea prin nimic de celelalte, Ivan Denisovici, care în privinţa meseriei se pricepea cât de cât la multe celea, a apucat să pătrundă şi tainele zidăriei, în măsura în care aceasta se poate învăţa într-un lagăr de deţinuţi, şi îşi făcea treaba ca şi cum ar fi lucrat pentru sie însuşi, atât de cinstit. Ba mai mult, era preocupat şi de economia de materiale, măcar că nimeni nu i-a dat ordine în privinţa aceasta. Toate acestea le spune Şuhov, care nu-i altcineva decât chiar Ivan Denisovici însuşi, eroul principal al romanului: "Frigul de afară este de-a dreptul suportabil. Azi va merge bine zidirea. Suhov merge agale pe cărarea bătută de tălpi, când îi sare în ochi o bucată de pânză de ferăstrău ruptă dintr-o astfel de sculă. Chiar dacă deocamdată habar nu are la ce ar putea fi bună, dar cine să poată şti dinainte de ce anume ar putea avea nevoie la un moment dat, ridică lama şi o vâră cumva în buzunarul de la pantaloni. O s-o ascundă el, pe undeva, acolo în centrala termică. Cumpătarea este mai preţioasă decât averea."

Care să fie detaliul pe care aş vrea să-l pun în legătură cu Dumneavoastră? D-apoi chiar mişcarea aceea a lui Suhov, aplecatul lui pentru a lua de jos bucata aceea de pânză de ferăstrău, măcar că habar nu avea la ce ar pute-o folosi prin lagărul acela de muncă din Siberia, pe unde nu-i trecea nimănui pe lume prin cap să se folosească de ceva pe parcursul condamnării sale, gândul fiecăruia era doar scăpatul cumva din iadul de acolo, numai acesta le era gândul.

Gestul acesta îmi aduce aminte de tata, care nu se putea abţine să nu ridice de pe jos până şi un cui ruginit de potcoavă, tot ce era lăsat în seama nimănui, ridica orice, da de va mai fi bun la ceva. Zic numai. Gardul din leaţuri de pe acolo, de acasă, s-a şi umplut până la urmă cu piese mărunte de tractoare Fordson, de sârme şi cuie, şi chiar că au fost ocazii în care ne-a fost de folos adunătura aceasta, de s-a nimerit aşa, pentru că, dragă domnule Kovács, cum îi viaţa, atâta vreme cât omul trăieşte, ea mereu îi oferă câte ceva.

Prin urmare cumpătarea este mai de preţ decât averea, Suhov a spus asta. Vă mărturisesc că chiar şi eu m-am uitat ca lumea prin jurul hotelului şi a băilor Dumneavoastră, am căutat să văd ce anume este de prisos prin această împărăţie, nu pentru că aş fi avut nevoie, să zicem, de vreun cui de potcoavă aruncat ori uitat pe acolo, am făcut-o din pură curiozitate, şi trebuie să recunosc şi că nu am aflat nimic de aruncat pe acolo, ceva privitor la agoniseala de acolo, am considerat că totul este necesar pe aici prin acest fastuos centru de sănătate, nici nu mai ştiu cum să-l numesc, se vede treaba că femeia aceea în negru a cules deja, cu degetele ei fine, toate nimicurile uitate pe acolo şi, gândesc eu, nu pentru că ar fi avut nevoie de ceva anume, ceva aruncat de altul ori uitat pe acolo, ci pentru că toate acelea nu erau pentru acolo, erau gunoaie, numai şi numai de aceea. Zic numai.

Totuşi, când am pornit să plecăm spre acasă, m-am mai uitat, aşa în treacăt, înapoi şi am descoperit atunci ce ar mai putea face domnul Kovács în scopul unui mai bun cumpăt. Nici măcar să se aplece nu ar fi necesar, ar trebui doar să tragă de o sfoară pentru ca acele multe feluri de drapele fluturate de vânt să se lase frumos în jos, pentru că, după părerea mea, de acestea nu e nicicum nevoie. Dacă s-ar întâmpla cu adevărat aşa ceva atunci aş putea spune că, odată cu drapelele aţi coborât si Dumneavoastră până la oamenii simpli, la aceia de pildă ca şi mine, care am tot simţit până acum că suntem la aceeaşi înălţime. Sper să vă daţi seama, dragă domnule Kovács, că nu spun ceea ce spun de dragul aceleaşi înălţimi pe care o avem, ci mai cu seamă pentru faptul că trebuie că ştiţi bine, din istorie, câtă gâlceavă, necazuri au adus peste noi până acum drapelele care fâlfâie în vânt...

DESPRE AUTOR

Elekes Ferenc s-a născut în comuna Simoneşti (jud. Harghita), în anul 1935. Urmează cursurile gimnaziului Orban Balazs din Cristuru Secuiesc. În 1959 a absolvit facultatea de filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Mulţi ani lucrează la ziarele Ifjúmunkás şi Új Élet. După numeroase ani buni scrie o serie de volume de proză şi poezii, majoritatea putând fi accesată pe internet. Dintre opere menţionăm: Városi veréb (Vrabie citadină, versuri, 1966, volum de debut), Amikor bekapcsolom a madarakat (Când pun în funcţiune păsările, schiţe publicistice, 1977), Hangyák útja (Drumul furnicilor, proză, 2009), Jöttem, hogy lássalak (Am venit să te văd, poezii, 2009), Elrajzolt angyalok (Zilele mele din Bezid, roman, 2009), Éden Bádenben (Edenul din Baden, roman, 2010), Leborult szivarvég (Un chiştoc..., proză, 2010), A feketeruhás hölgy finom ujjai (Degetele fine ale doamnei în negru, proză, 2011), Gocsovszkyné (Doamna Gocsovszky, roman, 2011), Imádkozó sáska (scrieri publicistice, 2012), Isteni szemmérték (Har dumnezeiesc, eseuri, 2012), A kidobott dáma (Doamna abandonată, eseuri, 2012), Egy tekintet éghajlata (Clima unei priviri, roman, 2012). Majoritatea operelor poate fi accesată la Magyar Elektronikus Könyvtár (MEK - Biblioteca Electronică Ungară).